Răspuns: fiindcă nu ştim de ce. Am avut, chiar acum, prin bucătărie, nişte versuri în cap care sunau tare. Le-am uitat, în câteva secunde. M-am dus până la baie şi, pe drum, le-am pierdut. Era ceva, din câte îmi amintesc, cu degetele mele. Care parcă se mişcă singure, fără să mai asculte comenzile pe care le dă capul ăsta al meu zăpăcit. Evoluează într-un mediu al lor, propriu, în infinitatea tuturor degetelor ale tuturor fiinţelor din toate lumile posibile. Numai uitându-mă la ele, apare fractura. Nu pot conştientiza faptul că, în acelaşi timp, îmi privesc degetele şi le comand, din căpăţână. Sunt un robot şi un despot, îmi dau mie însumi ordine, pe care tot eu le execut. Şi pe care le execută, mişcându-se ca-n înotul sincron, toate celelalte fiinţe din toate lumile posibile. De parcă toate s-ar modifica în funcţie de mine – zeul nespus.

Ei bine – nu sunt un zeu, poate doar zeul corpului meu, în care locuiesc temporar. Însă, aşa cum îmi manevrez degetele, poate că altcineva mă manevrează şi pe mine. Poate că sunt un deget al unui alt zeu. Care se uită şi el, mirat, cum i se ascultă comenzile, gândindu-se că. la rândul său, poate fi manevrat de un alt zeu. Aici, în această falie dintre un plan sau altul al realului – se iveşte poezia – în acel je ne sais quoi: nu ştim de ce. Poezia este o căutare a sensului – dar rămâne, prin definiţie, doar o căutare. Sensul, întotdeauna, ne scapă – şi nu putem avea acces la el decât dacă ne identificăm complet. Sensul este moartea – şi, dacă vrem să-l atingem, trebuie să ne sacrificăm. N-ar fi mai simplu să îl căutăm?

Poezia, arta – sunt încercări de atingere a neatinsului. Ca şi cum, în raţionalism, am avea inclusă iraţionalitatea. Defectul, murdarul, abjectul. Da, chiar asta facem. Încercăm, prin poezie, să definim indefinibilul, să prindem de aripă pasărea care zboară tot timpul, să ne fixăm într-un loc. Şi nu reuşim asta, fiindcă locul este în mintea noastră – nedescris de frumos. De aceea este frumoasă poezia – face saltul către un alt loc, viitor.