Nu mai sunt tânăr, la 42 de ani. Și îmbătrânesc urât, cu toate proiectele, iubitele, visele lăsate în spate. Care mă apasă ca o cocoașă. Cea mai bună soluție, îmi zic acum, ar fi să mă sinucid. Însă nu prea sunt priceput la asta. Scriu un fragment de roman din care, tot adâncindu-mă-n memorie, îmi dau seama cât am ratat. Câte constelații de variante posibile ar fi putut avea viața mea. Ce-aș fi putut fi. Ce n-am devenit.
Este sinuciderea o soluție? Există, de fapt, o soluție pentru asta? Pentru senzația că, oricum, dac-ai mai continua să trăiești, te-ai sinucide lent? Agonic? Că nu faci altceva decât să-ți prelungești chinul? Îmi petrec diminețile fumând, în fereastră, și privind pisicile care se cațără în bradul din fața ei. Mă gândesc că, dacă ele pot să se cațere, și eu pot – și pornesc să escaladez muntele zilei. Dar dacă, într-o dimineață, nu este nicio pisică în brad? Dacă, în genere, nu există nici brad, nici pisici?
N-am răspunsuri, ci doar întrebări – ca toți ceilalți. Țin minte că, atunci când încă predam la liceul Mircea, ba chiar eram diriginte, am făcut o oră despre… sinucidere. Mi-a cerut-o expres Monica, după ce văzuse așa-zisa tematică a orelor de dirigenție, care semăna mai mult c-un curs de filosofie, și încă și aia pesimistă. A zis că de ce nu vorbim despre ceva real, tangibil, care s-ar putea întâmpla oricui. Adică? am spus eu. Sinuciderea, a răspuns ea.
Bine – sinuciderea să fie. O faci din mai multe motive – și primul, paradoxal, este acel de-a fi fancy – de-a se spune ce tare a fost, dac-a avut curajul. Îți imaginezi, în mintea-ți bleagă, cum vor suspina ceilalți după tine. Te înșeli oricum, fiindcă vor uita peste câteva luni. Al doilea motiv, cauzat de-un fapt, petrecut de curând, care te-a afectat emoțional: gen că te-a părăsit iubitul / iubita, și ăsta banal. Adică, pac, a dispărut – ți-ai luat gâtul. Al treilea: ai rămas fără bani, nu știi cum să mai achiți ratele, dai în faliment. Ce poate fi mai simplu? Îți tai gâtul.
Se vede, cred, mai sus că până acum motivele sinuciderii se bazează pe-o lipsă: a respectului de sine, a absenței persoanei iubite, a banilor. Cu alte cuvinte, ca să glumim macabru, nu aduc plusvaloare. Ce oare aduce această valoare, dintre toate sinuciderile posibile? De pildă, cea a lui Liviu Babeș, din 1987, pe pârtia de ski din Brașov, ca protest la adresa regimului comunist. Peste doi ani Ceaușescu cădea. Execuția (aproape auto-sinuciderea) lui Gheorghe Ursu, în 1985. Peste 4 ani, Ceaușescu cădea. În aceste sacrificii ritualice se vede, cu adevărat, (plus)valoarea sinuciderii. Și, este și aici o lipsă, dar una fundamentală: cea a libertății.
Dar mai există un fel de sinucidere: cea care vine din oboseală. Din ritmul halucinant în care decurge lumea. Din senzația că nu poți păstra pasul, că tot ceea ce-ai gândit nu s-a îndeplinit, că nu se mai poate. Că bradul din fața ferestrei, pisica din el, nu mai există. C-ai trăit degeaba, că nu merită. Că nu trebuie să te chinui în continuare. Că-i lehamite, că-i plictis. Că mai bine trăiești în vis. Astea-s sinuciderile cu adevărat importante: acelea în care, chiar dacă conștientizezi că-i prostie, și fără niciun motiv aparent, îți tai gâtul. Sunt sinuciderile fără motiv – prin care, în fine, devii activ.
Am toate motivele să mă sinucid, dar nu o s-o fac. De ciudă. De aia.
