Constanţa – bătrânul Tomis din Antichitatea greco-romană – este unul din oraşele antice care au avut rolul lor aparte în istoria Creştinismului.
Zeci de martiri cinstiţi încă din primele secole, centru episcopal (apoi chiar mitropolitan) important, episcopi participanţi la Sinoade ecumenice, ierarhi (precum sfinţii Bretanion şi Teotim) care au devenit legendari chiar din timpul vieţilor lor: iată un scurt bilanţ al istoriei creştine din străvechea Constanţă. Să adăugăm probabilitatea ca Biserica locală din Tomis să fi fost întemeiată chiar de unul dintre apostolii lui Hristos? Mă refer, desigur, la Apostolul Andrei.
Iar, dacă lărgim privirea, vedem un pământ – cel al Dobrogei de astăzi, plin de istorie creştină. Mari sfinţi, ca Ioan Casian, Germanos, Dionisie Exiguul, au avut origini în acest colţ de lume. Sute de martiri, o viaţă monahală intensă, o viaţă cultural-teologică deosebită (să ne aducem aminte doar de contribuţia călugărilor sciţi în dezbaterile hristologice) şi o grămadă de istorii care stau să fie descoperite de cercetători serioşi.
Deci, ce tezaur mai mare pentru creştinii din România decât faptul că ţara noastră cuprinde în hotarele sale acest colţ de pământ care în vremurile romano-bizantine a fost parte a scenei pe care s-a născut marea teologie şi gândire creştină?
Însă ce folos dacă acest tezaur nu este mai deloc valorificat? Cu ce ne ajută această măreaţă istorie dacă este uitată? Martirilor din Tomis nu le-a fost dedicată o biserică şi majoritatea dintre ei au fost daţi uitării până şi de autorii mai recenţi de sinaxare. Despre Bretanion şi Teotim mai ştiu doar studioşii în ale istoriei antice şi ale teologiei.
Ruinele vechilor basilici tomitane nu sunt incluse în niciun circuit al oraşului Constanţa. Nimeni, nici măcar Arhiepiscopia ortodoxă, nu le bagă în seamă. Viaţa creştină constănţeană pare să ignore perfect creştinismul tomitan, de la care se şi revendică.
Muzeul de istorie al Constanţei păstrează încă o sală întreagă dedicată luptei socialiste şi progresiste a românilor dobrogeni de pe la începutul secolului al XX-lea. Dar nu are nici un spaţiu dedicat Creştinismului din Dobrogea. Deşi ar fi materiale suficiente pentru amenajarea cel puţin a unui etaj întreg de muzeu.
Dar asta nu înseamnă că nu avem repere considerate interesante pentru Biserica Ortodoxă Română în Dobrogea.
Cel mai cunoscut reper este aşa numita peşteră „a sfântului Andrei”, aşezată în comuna Ioan Corvin, în mijlocul unei păduri. Această peşteră a fost considerată, de prin anii ‘30 ai secolului trecut, ca fiind locul în care Apostolul Andrei, venit prin aceste părţi, ar fi stat ca să… Ei bine, aici pseudo-istoricii bisericeşti nu prea mai au ce să spună. Apostolii, o spun şi Scriptura şi Tradiţia, nu stăteau, ci propovăduiau. Şi niciunul dintre ei nu avea vocaţii pustniceşti – fie şi pentru că vocaţia apostolatului este total diferită de harisma pustniciei. Deci, Andrei nu ar fi avut ce căuta într-o peşteră la 50-100 de kilometri distanţă de oraşele din acea epocă.
Dar ce contează? Avem o mănăstire, un loc de pelerinaj şi o grămadă de propagandă făcută în jurul a ceea ce se numeşte deja oficial: ”Betleemul Creştinismului românesc”. Evident, aici se ignoră şi aspectul (iar secundar pentru autorii propagandei cu iz istoric) că nici nu puteam vorbi de români în secolul I, momentul probabilei prezenţe a Apostolului Andrei în Dobrogea de astăzi. Dar… Betleem să fie, că pelerini destui.
Mai avem, apoi, un alt loc de pelerinaj furnizor de miracole: „crucile” de la Mănăstirea Dervent, în fapt, nişte bolovani vag cruciformi, în jurul cărora circulă mai multe legende: că ar fi pietre vindecătoare, că ar creşte din pământ, că ar fi crucile de la căpătâiele unor ucenici ai lui Andrei, martirizaţi pe acolo, că ar fi izvorâtoare de mir etc.
Ambele locuri de pelerinaj încadrează perfect ruinele vechii cetăţi de la Tropaeum Traiani, unde găsim ruinele unor basilici ce aveau cripte martirice şi moaşte de sfinţi. Dar dacă ruinele acelea autentice nu sunt făcătoare de minuni…
Însă elanul pseudo-istoric nu se opreşte aici. În faţa tăcerii respectuoase a istoricilor autentici, legendele menite să inventeze o istorie oficială a Creştinismului românesc se înmulţesc. Putem afla că Apostolul Andrei nu a fost singurul pe aici. Îi este alăturat Sfântul Apostol Filip, ba chiar şi… Apostolul Pavel. Aştept cu nerăbdare ca istoricii de curte ai Bisericii Ortodoxe Române să lanseze şi teza venirii pe aici a Apostolui Petru. De ce nu? Și a Maicii Domnului. Deh! Creştinismul pe acest pământ ar trebui, în viziunea protocroniştilor creştini, să fie mai apostolic decât chiar apostolii.
Poate că acest protocronism creştin ar merita un minim de amuzantă îngăduinţă dacă ar fi doar expresia frustrării intelectuale a unui grup de oameni care doresc să construiască un fundament ”istoric” pentru propriul orgoliu religios. În definitiv şi mormonii l-au „adus” pe Hristos în America. De ce ne-am supăra dacă unii istorici ortodocşi l-ar aduce la… Fălticeni?
Însă, când această sarabandă în care superstiţia şi naţionalismul primesc un ambalaj pseudo-ştiinţific, acoperă istorie autentică. Când pseudo-valoarea pune în umbră o istorie care ar trebui să ne facă mândri, atunci nici amuzamentul, nici îngăduinţa nu ne mai sunt permise.
