„Un băiat stă pe peron în timp ce trenul e gata de plecare. Să rămână cu tatăl său, sau să se urce în tren cu mama sa? O infinitate de posibilități se nasc din această decizie. Atâta timp cât nu alege, orice se poate întâmpla.” Este vorba despre Mr. Nobody („Domnul Nimeni”), un personaj simbolic, cu un nume sugestiv (fiind „nimeni”, ne putem identifica toți cu el), care este constant pus în situația de a alege calea corectă. Ajuns la bătrânețe, el își amintește toate viețile sale [posibile], toate femeile pe care le-a iubit (sau le-ar fi putut iubi): toate greșelile și exaltările. În aceste condiții, filmul are un puternic impact emoțional asupra celor care-l privesc deoarece ne propune un exercițiu filosofic de introspecție. Suntem puși față în față cu propriile greșeli, cu trecutul nostru [care ne-a definit prezentul; ne conturează viitorul], fapt ce – în ciuda faptului că este foarte util – poate să fie de-a dreptul dureros.

De-a lungul filmului, bătrânul Nemo (sau Mr. Nobody) îi povestește partenerului său de dialog viața (viețile) sale, dar pe măsură ce acțiunea evoluează, interlocutorul său devine tot mai confuz: Nemo a rămas cu tatăl său sau a plecat cu mama sa – care este (ar fi fost) alegerea corectă? În ciuda faptului că filmul ne prezintă în paralel toate variantele posibile, ne sunt prezentate indicii subtile încă de la început, iar unul din mesajele subtile este acela că uneori există și o a treia opțiune. În fine, pe lângă această alegere care naște încă de la bun început cele două lumi paralele, Nemo mai trebuie să ia și o decizie în ceea ce privește viața sa amoroasă. Evident, în momentul alegerii, drumul se mai ramifică încă o dată, iar alte trei lumi paralele iau naștere.

Momentele-cheie din film sunt adesea prezentate drept evenimente banale, tocmai pentru a sugera faptul că până și cele mai banale alegeri din viața noastră pot să ne aducă într-un punct critic. Astfel, simplul fapt că Nemo nu și-a legat bine șireturile la pantofi poate să-l facă să piardă trenul, fiind așadar obligat să se întoarcă la tatăl său; decizia de a-și urma visul din copilărie îl aduce într-un anumit punct critic etc. Drama se naște în momentul conștientizării greșelii, când privind în urmă, ne dăm seama că nu am luat decizia bună – tocmai din acest motiv, în film este subliniată ideea conform căreia atâta timp cât nu alegem, orice este posibil (dar putem să nu luăm nici o decizie niciodată/ nu e și faptul de a nu lua decizii o decizie?). Privită în sens invers, această sintagmă s-ar putea traduce și prin:„în momentul când faci alegerea, ți-ai limitat drastic cercul posibilităților”. Acest lucru este sugerat oarecum ironic în film în momentul când Nemo își declară dragostea diferitelor lui neveste din cele trei lumi paralele: în fiecare din cele trei lumi posibile, Nemo este convins că alegerea făcută este cea corectă (i.e. dragostea sa este autentică; nu și-ar putea imagina viața lângă o altă femeie).

Pe lângă constanta confuzie care nu dispare decât la finalul filmului, se resimte și o panică care crește în intensitate pe măsură ce se desfărșoară acțiunea. Suntem forțați să ne întrebăm mai departe dacă suntem cu adevărat fericiți în momentul de față; dacă nu cumva nu am fi putut să fim mai fericiți, să facem o alegere „mai corectă”, într-o altă lume posibilă etc. Așadar, din toate lumile posibile, care este cea corectă, și unde ne situăm noi acum? Probabil mesajul filmului ar fi că ne aflăm mereu undeva la mijloc: mereu am fi putut face o alegere mai bună; mereu există alternative (i.e. nimeni nu are monopol pe fericirea noastră), dar în același timp, o fericire absolută nu există. Dar în mod paradoxal, nu ni se sugerează că ar trebui să renunțăm să ne mai pese deoarece orice am alege, facem alegerea corectă. Din contră, ideal ar fi să devenim mai atenți, mai activi în propria viață, deoarece în fiecare moment drumul pe care umblăm se poate bifurca, și avem datoria să alegem drumul cel mai bun (benefic) pentru noi, pentru cei din jur.

Filmul prezintă așadar o viziune oarecum stoică, căci trebuie să înfruntăm cu tărie greutățile vieții; să nu avem pretenții prea mari de la viață pentru a nu fi dezamăgiți ulterior. Ironia subtilă care este prezentă în film ne readuce cu picioarele pe pământ, căci deseori în momente de exaltare, oamenii cred că singura variantă fericită a vieții lor este varianta pe care o experimentează în momentul respectiv, cea în care se află lângă o anumită persoană, făcând un anumit lucru, având un anumit job etc. Așadar, înfruntând fără frică moartea, lui Nemo nu-i este frică de sfârșit, ci îi este frică că nu a trăit „suficient de viu”. În acest context, putem zice că mesajul principal al filmului este în același timp unul optimist și pesimist: oricât de fericiți am fi, nu ne atingem niciodată potențialul, dar în același timp, orice cale este calea cea corectă (cu a doua afirmație tind să nu fiu de acord). Filmul este totuși o dramă, pentru că ne „forțează” să empatizăm cu Mr.Nobody, să ne punem în locul lui, să ne amintim de alegerile pe care le-am făcut în trecut (care s-au dovedit a nu fi întocmai înțelepte). Mai mult decât atât, exercițiul introspecției nu poate fi neglijat pe parcursul filmului, căci inevitabil ne vom pune întrebări care ne privesc direct: suntem fericiți alături de partenerul nostru, puteam să fim mai curajoși într-o situație, să salvăm viața cuiva drag; ne trăim viața în conformitate cu convingerile noastre, ce se întâmpla dacă [nu] spuneam ceva într-o anumită situație etc. Dar bătrânul Nemo privește retrospectiv împăcat, căci el știe că toate viețile sale (toate alegerile făcute) au fost cele bune. Într-un sens metaforic, Nemo este omul care „se resemnează în fața zeilor” (destinului mai mult sau mai puțin tragic, predestinării etc.); considerând că destinația este însuși drumul, el știe că fiecare alegere este o constrângere.

Până la urmă, ne rămâne fiecăruia din noi datoria de a ne întreba la finalul zilei dacă am acționat corect, dacă dintr-o multitudine de variante, am ales-o pe cea bună. Iar dacă ar fi să descriu filmul printr-un cuvânt, acela ar fi „introspecție”.