Concurat astăzi de Sfântul Valentin şi aproape uitat în negura secolului trecut, Dragobetele apare mai mult ca o sărbătoare revitalizată de mass-media, dorindu-se a fi o sărbătoare naţională a iubirii. Identificat cu Cupidon, zeul dragostei din mitologia romană sau cu Eros, zeul iubirii în cea greacă, Dragobetele prilejuia, în satul românesc tradiţional, manifestări rituale ale erosului. Chiar numirea de Dragobete semnifică întruchiparea unei făpturi dragi, mitico-erotice. După o legendă mitică, Dragobete (Iova) era fiul Babei Dochia. Este reprezentat „ca un tânăr, voinic, frumos şi bun, inspira femeilor încredere şi dragoste curată. El patrona sărbătoarea petrecerilor” (Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1987, p. 337) .

La baza sărbătorii stă celebrarea tradiţională a capului de primăvară, în 3 martie, dată la care se credea că se logodesc păsările cerului şi cele domestice, adică începe perioada rutului. Ion Ghinoiu consemnează că „în ziua de Dragobete, păsările se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile în care vor creşte puii. Din acest motiv, ziua se numeşte în unele aşezări din nordul Olteniei Logodna sau Însoţitul păsărilor. Păsările neînsoţite în această zi ar rămâne stinghere şi fără pui până în ziua de Dragobete a anului viitor” (Ion Ghinoiu, Mică enciclopedie de tradiţii româneşti, Editura Agora, Bucureşti, 2008, p.106). La 24 februarie, ziua de Dragobete, gospodinele aveau interdicţia de a sacrifica orătăniile şi dădeau o hrană erotogenică păsărilor domestice iar pentru păsările cerului zvârleau pe acoperişurile caselor boabe de mei, grâu, orz sau secară.

De la sărbătoarea simbolică a logodnei vieţuitoarelor văzduhului s-a extins şi la oameni devenind, tot simbolic, o zi a celebrării iubirii şi erotismului. Fetele şi băieţii se întâlneau şi ei, grupaţi pe cete de vârstă şi sex să celebreze Dragobetele. Ieşeau la pădure sau se întâlneau pe dealuri, hăulind şi chiuind, pentru a culege primele flori ale primăverii, ghioceii şi brânduşele. Pretutindeni se striga: Dragobetele sărută fetele!. Când se întorceau spre sat, fiecare băiat îşi fugărea partenera preferată. Dacă o prindea din fugă putea, conform datinii, să o sărute în văzul tuturor. Dacă doi tineri alergau după aceeaşi fată, ea se lăsa prinsă ce cel pe care-l prefera. Asemănător păsărilor, fetele se zburătoresc în cadrul fugii rituale. Fata care era prinsă şi sărutată se considera logodită cu partenerul ei acel an. „Declararea publică a dragostei sincer consimţite între urmăritor şi urmărită, în ziua de zburătorire, a fost până în secolul al XIX-lea o formă reminescenţial-rituală de cult erotogen”( Romulus Vulcănescu, 1987, p. 338).

La Dragobete se făceau leagăne, atârnate de crengile copacilor pentru fete, tinerii căutau să-şi spună cuvinte frumoase, să se sărute, să-şi facă legăminte de dragoste. Fericiţi, dragobeţii, flăcăii îndrăgostiţi, se întreceau să-şi învârtă fetele ţinându-le sub braţ. De altfel, legănatul are şi un subtext erotic, de aceea, e prezent în obiceiurile premaritale şi în ceremonialurile nupţiale. „În aria culturală românească, leagănele se fac în timpul sărbătorilor de primăvară (mai ales de Paşti); ele se instalează în locuri încărcate de conotaţii ceremoniale (locul de horă) şi au funcţii de purificare, de iniţiere premaritală (flăcăii se dau cu fetele) şi de stimulare a fecundităţii (Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timişoara, 1994, p. 88).

Această sărbătoare asigura tranziţia către un an roditor, care trebuia apărat de acţiunile destructive ale forţelor malefice. Pe lângă fertilitate, sărbătoarea mai avea şi caracter de renaştere a naturii. De asemenea erau reprezentate culturi arhaice, cu accent predominant pe personajele feminine, ca sursă a fertilităţii, iar bărbaţilor li se recomanda să ia măsuri de siguranţă prin apărarea fetelor de forţele malefice. Se credea că e bine „de ziua păsărilor” ca pe seară, fetele să cheme babele pricepute în legat de dragoste, să le zică ursitul la fel cum exista credinţa conform căreia, dacă o femeie punea în acesta zi mâna pe un bărbat străin, va fi drăgăstoasă tot anul. Erau însă şi interdicţii, care dacă nu erau respectate se credea că aduc numai pagube şi nenorociri în gospodărie. Sătenii nutreau aveau convingerea că bărbaţii nu aveau voie să se certe cu soţiile sau femeile, că nu le va merge bine tot anul. În ziua de 24 era interzis lucrul, iar cine lucrează în această zi va ciricăi ca păsările toată viaţa. (Marcel Lapteş, 2011, p. 79).

Ziua era favorabilă culegerii rădăcinii de spânz, plantă magică folosită în medicina populară iar fetele şi nevestele tinere îşi făceau reserve din zăpadă netopită, cu care se spălau pe faţă în anumite zile ale anului pentru a da prospeţime tenului şi pe păr pentru a-i asigura strălucirea şi sănătatea.