Floriile sunt identificate în mitologia romană cu Zeița Flora, atestată frecvent în Dacia romană. Acestei sărbători care celebra învierea naturii, Biserica creștină i-a suprapus sărbătoarea Intrării lui Iisus Hristos în Ierusalim. Cu crengi de finic, identificate în tradiția noastră cu cele de salcie, l-au întâmpinat evreii pe Iisus la intrarea sa în cetatea Ierusalimului.
Legenda spune că pe când era Hristos răstignit, Maica Domnului a aflat și, încălțându-se cu opinci de fier, a plecat plângând să îl caute. În drumul ei a dat de o apă mare, iar pe malul ei era o salcie. Maica îndurerată a rugat-o să-i facă punte peste ape. Salcia s-a prefăcut în pod și Maica sfântă a binecuvântat-o ca ramurile ei să nu fie arse niciodată, ci să fie aduse în fiecare an la biserică. De atunci a rămas obiceiul ca în Duminica Floriilor, ramurile de salcie să fie sfințite de preoți.
La numeroase popoare, salcia este asociată cu principiul indestructibil al vieții, al creșterii și fecundității. La locuitorii diferitelor regiuni ale Tibetului, salcia este identificată cu Arborele Vieții în timp ce în miturile Japoniei se spune că primii oameni au fost creați din nuiele de salcie amestecate cu lut. În China, acest copac este un simbol al eternității. Cultul ei îl întâlnim și la daco-romani, astfel că obiceiul practicat în primele zile ale primăverii, de a aduce în casă nuiele de salcie ornate cu gingașele „mâțișoare” din crânguri este o reminiscență a vechii venerații de care se bucura salcia pe meleagurile noastre.
Ramura de salcie este un simbol al reînvierii anuale a vegetației. „La celebrarea reînvierii naturii, când înfloresc plantele, salcia și pomii fructiferi, s-au adăugat semnificații noi, în special cele legate de cultul moşilor şi strămoşilor. În această zi se fac pomeni, se curăţă mormintele şi cimitirele, se înfig în morminte ramuri de salcie, se invocă spiritele morţilor” (Ion Ghinoiu, 2008, p. 119).
Ramurile de salcie sfinţite asigură protecţie magică şi alungă spiritele malefice. Ele împodobesc crucile şi mormintele, ferestrele, uşile şi porţile caselor, se pun la icoane până la Floriile viitoare, sunt înfipte în brazda holdelor, atârnate în pomii fructiferi şi butucii de viţă-de-vie pentru a da rod bogat. La sate, femeile şi bărbaţii se încing cu ele peste şale pentru a preveni durerile de spate. Pe timpul verii se crede că opresc vijeliile şi ploile cu grindină şi ajută să se împlinească vrăjile şi descântecele. În zona Olteniei, la Florii, femeile făceau din crenguțe de salcie un cerc prin care, la Circovii Mari (16 – 18 iulie), treceau bolnavii pentru a se vindeca.
„Venerarea salciei se explică prin vitalitatea extraordinară a acestei plante care se încăpățânează să crească în locuri mai puțin prielnice altor specii, precum și prin capacitatea ei de a se înmulți nu numai prin semințe, ci și prin bulbi sau butași. Un par de salcie necojit, înfipt în pământ, prinde în chip miraculos viață. Făcând parte din constelația simbolurilor regenerării, salcia s-a asociat, în mod firesc, cu femeia. Ramurile aplecate ale salciei plângătoare au fost identificate cu părul feminin, iar mlădierea corpului feminin se redă în mod frecvent prin metafore și comparații ce evocă elasticitatea ramurii de salcă. Poporul român sesizează însă și o legătură mai profundă dintre femeie și salcie (sau răchită), atunci când spune: „Copilele sunt ca răchitele, unde le pui, acolo prind” (Ivan Evseev, 1994, p. 162).
Coronițele de salcie erau obiecte sacre prin care se sărutau fetele la însurățit și erau, de asemenea, purtate pe cap de Paparudă. În calendarul popular se credea că în ziua de Florii înfloresc urzicile, zi din care nu mai erau folosite în alimentație, de aceea sărbătoarea se mai numea și Nunta Urzicilor.
