Povestea spune că Trifon s-ar fi întâlnit cu Maica Domnului chiar în ziua în care aceasta se îndrepta spre templu, la 40 de zile de la naşterea copilului Iisus. Au mers o vreme împreună şi, la un moment dat, vrând să o ia înainte pentru că se grăbea, Trifon a călcat pe rochia Maicii Domnului şi i-a sfâşiat-o. „Du-te înainte, nebunule, du-te” i-a zis Maica Precista, şi de atunci Trifon este pomenit la 1 februarie, cu o zi înaintea Întâmpinării Domnului (Stretenie).
Trif este o reprezentare mitică în Panteonul românesc, patron al lupilor, omizilor, lăcustelor, viermilor şi gândacilor, sinonim cu Trif nebunul şi Trifonul viermilor. Trif a preluat data de celebrare a Sfântului Mucenic Trifon şi indică în Calendarul popular perioada fătatului urşilor şi punerii în mişcare a sevei în butucii viţei de vie şi trunchiurilor pomilor fructiferi. Practica magică a acestei zile era sfeştania în livezi şi stropirea cu apă sfinţită a pomilor şi viilor. Trif, în calitate de patron al insectelor dăunătoare, este invocat în această zi de pomicultori pentru protecţia livezilor de omizi, lăcuste şi gândaci. Pomii care nu au rodit anul trecut erau ameninţaţi cu tăierea. În forma arhaică a obiceiului, bărbatul cu securea în mână şi nevasta acestuia mergeau la pomul neroditor iar bărbatul întreba ameninţător: – Faci pomule, poame, ori te tai?. Femeia ascunsă în spatele pomului răspundea: – Lasă-mă, nu mă tăia, că fac! Replicile de ameninţare sau de apărare erau însoţite de diverse gesturi şi acte rituale: atingerea tulpinii cu toporul, ungerea scoarţei cu aluatul din care gospodina a preparat colacii de Crăciun, îmbrăţişarea sau urcarea în pom a persoanei care-l substituie sau ăi ia apărarea etc.
Este începutul noului an viticol. În zona de sud a României se sărbătorea, exclusiv de către bărbaţi, Arezanul sau Gubanul Viilor, ceremonial bahic, de origine tracică. În dimineaţa zilei de 1 februarie, bărbaţii mergeau la plantaţiile de viţă de vie, tăiau câteva corzi cu care se încingeau peste piept, îşi făceau cunună pe cap şi cingătoare peste brâu. Dezgropau apoi sticla sau plosca cu vin, îngropată toamna, şi se întâlneau, cu toţii, în jurul focului aprins pe o înălţime. Se mânca, se bea, se juca, se sărea peste foc şi se stropea cu vin jăratecul încins. Anul vechi, reprezentat de coardele viţei de vie arse pe rug şi de vinul aruncat în foc, renaşte ca An Nou Viticol. Numele obiceiului, Guban sau Arezan, care înseamnă sacrificiul unui animal, împărţit în întregime participanţilor, atestă jertfa oii sau a berbecului, practicată de geto-daci.
La 40 de zile de la naştere, în 2 februarie, Sfânta Maria l-a dus pe pruncul Iisus la templu, căci trebui să îi aducă jertfă pentru purificare şi să-şi răscumpere Fiul care, fiind primul băiat, era hărăzit lui Dumnezeu. Peste acest eveniment biblic, tradiţia populară a suprapus Stretenia, divinitate meteorologică răspunzătoare de vremea capricioasă de la începutul lunii februarie. Comportamentul contradictoriu al Streteniei, asemănător cu cel al Babei Dochia, este reflectat de schimbările climatice imprevizibile pe care le hotărăşte: dacă în această zi e iarnă grea, ea aduce primăvara şi căldură, în schimb dacă este timp frumos, primăvăratic, întoarce iarna şi frigul.
Este numită şi Ziua Ursului deoarece, conform tradiţiei, ursul ar ieşi din bârlog să-şi privească umbra pe zăpadă. Dacă nu-şi vede umbra, îşi dărâmă bârlogul şi merge în pădure. Dacă timpul e frumos, e soare şi îşi zăreşte umbra pe zăpadă, intră din nou în bârlog, pentru că iarna va mai dura 40 de zile. Femeile nu-i uită nici în această zi pe lupi. Se păzesc să arunce cărbunii aprinşi în curte, să nu-i găsească lupoaicele şi să-i înghită. Dacă îi înghit rămân grele şi îşi sporesc neamul stricător.
Între 1 şi 3 februarie sunt celebraţi Martinii, divinităţi preistorice, patroni ai Urşilor, pentru a proteja vitele de fiarele pădurii. Cel mai puternic şi periculos dintre ei este Martinul cel Mare. În mediile pastorale se evită, în această perioadă, pronunţarea cuvântului urs sau, dacă este necesar să fie invocat, i se spune cu respect: Ăl Bătrân, Moş, Moş Martin. În zonele pastorale, în această zi, se lăsa o pulpă de viţel în calea urşilor pentru a le atrage bunăvoinţa.
În 15 februarie sunt pomeniţi morţii, la Moşii de Iarnă. Femeile împart pomeni (bucate şi apă) şi lumânări aprinse pentru sufletele celor duşi din lume. În această zi se invocă spiritele moşilor să aducă sănătate, spor în casă şi belşug: „Voi, moşi strămoşi,/Să-mi fiţi tot voioşi,/ Să-mi daţi spor în casă,/ Mult pe masă,/ Cu mult ajutor/În câmpul cu flori!” (Ion Ghinoiu, 2008, p. 202).
Capriciile lunii februarie sunt puse în popor pe seama faptului că ei i s-ar fi repartizat mai puţine zile în calendar. Denumirea populară a lunii februarie, „Făurar”, provine de la faur, adică vremea în care se ascuţeau uneltele, ceea ce sugerează începutul pregătirilor pentru Noul An Agricol care va începe la 9 martie, la echinocţiul de primăvară.
