Cronice

Femeia din noi

O scurtă constatare, şi-n acelaşi timp o mică surpriză, după seminarul de astăzi, de literatură română contemporană. Am făcut trei texte – unul al lui Leonid Dimov (Jeny şi cei patru sergenţi) – pe care l-am auzit prima oară, recitat, de către Mircea Cărtărescu, la Cluj, în vara lui 1989, al doilea: În dulcele stil clasic, al lui Nichita Stănescu, iar al treilea: Dacă nu cer prea mult, de Marin Sorescu. Pot fi găsite uşor pe net. Pe toate le consider fundamentale pentru aşa-zisul neomodernism românesc. Şi toate (iată surpriza) au în centru femeia – mai precis, feminitatea.

Jeny a lui Leonid Dimov este o „palidă fecioară”, care trăieşte într-o groapă alături de „patru sergenţi dezertori”. Inutil de explicat rocambolescul situaţiei – până când unul dintre sergenţi, „fără să spună ceva”, „hotărăşte să se predea”. „Pasul de domnişoară” al lui Nichita Stănescu coboară „dintr-un bolovan”. Atunci când îi este propus să ţină cursuri „între rai şi iad”, actantul lui Marin Sorescu vrea să ia cu el „o carte, o sticlă de vin şi-o femeie / Doamne, dacă nu cer prea mult”. „Ceri prea mult”, i se răspunde, „îţi tăiem femeia!”.

Pare c-aici conflictul este între instanţele tari, bolovănoase, inclusiv cele intrate deja „în groapă” (acolo unde locuieşte Jeny, de unde coboară „pasul de domnişoară”, de-unde „se taie femeia”) – şi cele molatece, pisicoase, ale feminităţii insinuate în text. Este paradoxal, dar recursul la subiectul femin (sau, felin) pare să fi destructurat grav, până la prăbuşire, dogma încâlcită (de „bolovan”, „groapă”) a sistemului comunist. Poeţii aceştia au trăit, fără-ndoială, sub apăsarea istoriei – dar iată, au reuşit s-o îmblânzească folosind femeia din noi.

 

Despre Autor:

Lasă un comentariu