Rusalim împărat avea trei fete. Prin împărăția tatălui lor au găsit, într-o zi, un izvor de apă cum nu mai văzuseră până atunci. Apa era fără de culoare dar în ea erau oglindite toate lucrurile pământești. Au luat apă într-un clondir și i-au dat calului împăratului să bea. Calului i-au crescut aripi și așa s-a născut legenda calului nădrăvan și înaripat. Fetele au băut apoi și ele din acea apă și au prins și ele puteri magice!
Rusaliile sunt reprezentări mitice feminine, fabuloase, sinonime cu Ielele, spirite ale morţilor care apar noaptea, înainte de cântatul cocoşilor, între Paşte şi Rusalii. În credinţa populară sunt fetele lui Rusalim împărat. Spre deosebire de strigoii morţi, care apar în anotimpul friguros, Rusaliile populează spaţiul mitic românesc în timpul verii şi fac rău numai în zilele care le sunt dedicate în Calendarul popular. După unii etnologi, spre deosebire de iele, fecioare îmbrăcate în alb, „copile frumoase, Rusaliile sunt bătrâne, babe urâte şi gârbovite. Sunt duhuri rele care umblă în cete în număr fără soţ (3-5-7-9), mai rar în număr cu soţ (2-4-12)” (Ion Ghinoiu, 2008, p. 255). După alţii, Rusaliile sunt „nişte fete tinere, frumoase şi cam şturlubatice care o ţin tot într-o petrecere şi-o chiuială, fâlfâind pe deasupra câmpurilor la vreme de noapte. Unde joacă lasă iarba arsă. Pentru că au putere să pocească, să sluţească şi să ia minţile celor care le văd dansând sau fac imprudenţa să doarmă noaptea sub cerul liber, fie să iasă la fântână, sunt îmbunate cu nume frumoase (Iele, Zâne, Frumoase, Miluite, Dânsele, Cele Sfinte, Vântoase) şi ţinute la distanţă cu ierburi de care se tem: pelin, leuştean, usturoi, odolean şi avrămeasă” (Carmen Huluţă & alii, 2000, p. 24). Cei „luaţi din Rusalii” sau „apucaţi de iele”, pentru că au spus că le-au văzut sau auzit nu se vindecau decât descântaţi sau jucaţi în Căluş, Căluşarii jucând prin sate tocmai în această perioadă a anului.
Pentru a fi îmbunate, li se împart pomeni abundente la Moşii de vară. În Banat, fiecare membră a cetei poartă câte un nume. Umblă însoţite de lăutari şi petrec toată noaptea. Provenienţa credinţei în dansul frenetic cu prăbuşiri în somn hipnotic îşi are originea într-un obicei local, Căderea Rusaliilor practicat în Duminica Rusaliilor de femeile populaţiei româneşti din Timoc.
Ca o dovadă a vechimii vieţii la Dunăre, Vasile Pârvan consemnează sărbătoarea Rusaliilor, (Rosalia). „…Dintre toate sărbătorile ţărăneşti, cele mai des pomenite erau sărbătorile din mijlocul verii, prăznuite în cinstea şi spre amintirea răposaţilor, la mormintele lor: Rosaliile, aduse din Italia de coloniştii romani şi răspândite repede în tot ţinutul tracic dintre Marea Egee şi gurile Dunării. Sărbătoarea se potrivea foarte bine cu datinile şi obiceiurile tracilor, care credeau – toţi – în nemurirea sufletului. Acel care serba Rosaliile arăta că nădăjduieşte în dăinuirea fiinţei noastre şi după moarte, măcar aşa ca un somn blând şi împăcat” (Vasile Pârvan, 1974, pp. 68 – 69).
Iniţial, sărbătoarea a cărei nume provine din lat. Rosalia, era considerată o zi a trandafirilor şi consta în depunerea de trandafiri (rosae) pe morminte. Mitul Rusaliilor s-a concretizat „într-o sărbătoare păgână, suprapusă peste sărbătoarea creştină postpascală a Cincizecimii şi devenită Duminica Rusaliilor când – sărbătoarea fiind legată de abundenţa vegetală a verii – casele sunt împodobite cu ramuri verzi. Dar în Dobrogea romanizată se statornicise (după atestări istorice) sărbătoarea trandafirilor Rosalia de la sfârşitul primăverii, fiind ţinută de credincioşi în relaţie directă cu pomenirile din cultul morţilor” (Victor Kernbach, 1989, p. 517).
„La Rosalia se făceau în toate târgurile şi satele greco-traco-romane din Sciţia Mică marile sărbători cu praznice pentru vii şi morţi deopotrivă. Astfel la «sărbătoarea trandafirilor» viii se întâlneau oarecum aievea cu morţii, în acel mare praznic ţinut pe iarbă în cimitire, şi înfăţişat de săpătorii în piatră pe mai toate stanele de mormânt din părţile noastre. Se turna atunci, pe brazda care acoperea pe răposaţi, vin şi se punea colivă şi se aprindeau lumânări şi, mai ales, se aduceau ca podoabă multe, multe roze. Şi întâlnirea aceasta, împăcată, la morminte cu cei răposaţi, împărţirea pâinii şi vinului şi florilor şi luminilor aprinse cu cei morţi, împrietenea pe om cu gândul nimicniciei vieţii, îi dădea putinţa să înţeleagă moartea ca o blândă odihnă. Şi obiceiul, şi credinţa aceasta au fost atât de cald îmbrăţişate de localnicii de la Dunăre, că deşi praznicele de la Rosalia erau păgâne, totuşi, când a venit Creştinismul, ei n-au vrut să le părăsească şi Biserica a trebuit să dea voie a se păstra şi mai departe” (Vasile Pârvan, 1974, p. 69).
Cu ocazia acestei sărbători creştine, zice-se că s-au creştinat 3.000 de păgâni convinşi de Apostolul Petru, întemeind astfel prima comunitate creştină din Ierusalim. În această zi se dă de pomană pentru morți. Zice-se că în această zi se împărtășesc toți morții, de aceea nimeni din familie nu mănâncă până nu se dă de pomană pentru cei decedați
