Lupul este animalul totemic al dacilor şi patronul iniţierilor războinice. Din mulţimea de ipoteze formulate de-a lungul timpului, cea care s-a impus istoriografic îi aparţine lui Mircea Eliade care afirmă că daos, la origine un cuvânt frigian, înseamnă „lup”. Eliade sugerează originea totemică a numelui unui trib trac din Carpaţi care se autodenumeau „lupi” sau „cei care seamănă cu lupii”. Emblemele totemice ale confreriei secrete de luptători „care se comporta în luptă ca o hoardă de carnasieri” (Romulus Vulcănescu, Mitologia poporului român, 1987, p. 92), posedaţi de ceea ce ulterior s-a numit furor heroicus erau măciuca şi stindardul în formă de balaur (totemul şarpelui celest, asociat şi cu imaginea dragonului) cu cap de lup. În mitologia geto-dacă, lupul desemnează însăşi numele etnic de daci, astfel că în riturile şi ceremoniile războinice dacii îşi puneau măşti de lupi, care le stârneau instincte de carnasieri, de asemenea şi în dansurile executate înaintea plecării la război. Este lesne de înţeles de ce strămoşul mitic lycantrop a fundamentat misterul iniţierii şi de ce Eliade vorbeşte despre etnogeneza poporului român bazată pe acest simbol, în care „poporul lupului” (dacii) au fost asimilaţi de „fiii lupoaicei”, romanii, popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii zeului Marte, alăptaţi şi crescuţi de lupoaica de pe Capitoliu.

Simbolismul lupului comportă o faţetă satanică şi feroce, alta benefică şi luminoasă, prezente în proporţii diferite de la un popor la altul. Pentru că vede în întuneric, e simbolul luminii, al soarelui şi al focului. În legendele, basmele şi credinţele româneşti lupul e un animal ambivalent. Este făcut de Diavol „dintr-un boţ de lut” dar nu îl poate însufleţi decât apelând la ajutorul lui Dumnezeu, care îi dă viaţă şi îl asmute împotriva diavolului (Ovidiu Bîrlea, Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, 1976, p. 254).

Prezenţa lupului real sau mitic în aria culturală românească e relevantă şi prin faptul că, din cele 150 de zile de sărbătoare din calendarul „Babelor”, 35 sunt consacrate lupului. Prestigiul sacral al acestui animal în aria dacoromână este subliniat şi prin aceea că lupii îl au ca patron pe Sfântul Petru. Astfel, în imaginarul mitic românesc Filipii sunt o haită divină alcătuită din năprasnice pesonificări ale lupilor, a cărei căpetenie, Filipul cel Mare sau Filipul cel Şchiop, este sărbătorit la Ovidenie (21 nov.), la Sântandrei (30 nov), Sânpetru de iarnă (16 ian.) şi la încheierea perioadei de gestaţie a lupilor (16 – 18 ian.) când sunt Circovii de iarnă.

Credinţa în această divinitate este în simbioză cu practica magică a „legării gurii lupului” care începe la Crăciun şi se încheie de Sânvăsâi (Sfântul Vasile). În seara de Crăciun, masa tradiţională cu bucate, pe care se aşează o pâine mare, numită Stolnic se înconjoară cu un lanţ. În ziua de Anul Nou, pâinea se taie felii şi se dă copiilor şi animalelor (în sens sacral) iar lanţul se aşează în faţa grajdului pentru a trece vitele peste el (în sens apotropaic).

În noaptea de 15 spre 16 ianuarie, lupii se strâng la urlători, unde îl cheamă pe Sânpetru de Iarnă ca să le împartă prada ce li se cuvine pentru noul an. Acesta soseşte la miezul nopţii pe un cal alb şi împarte fiecăruia tainul: miei, căprioare, oi, ba şi câte un om!. Nimic din ce le-a promis stăpânul nu scapă de colţul lupului dar nici de altă pradă nu se va atinge niciunul dintre supuşii lui. Povestea spune că un cioban curios, dorind să vadă cum se desfăşoară întâlnirea lupilor cu Sfântul Petru, a urcat şi s-a ascuns într-un brad înalt. După adunarea lupilor şi rugăciunea cântată (urlată), înainte de încheierea întâlnirii, soseşte şontâc-şontâc un lup şchiop. Văzându-l, Sânpetrul Lupilor spune răstit: Iar tu, pentru că ai întârziat, să mănânci omul acela cocoţat în brad! Lupul s-a chinuit să urce după om, să-l dea jos, dar n-a fost chip, aşa că l-a lăsat. Speriat, ciobanul şi-a strigat feciorii pitiţi mai încolo, care au apărut cu căruţa, în care duceau de la târg, un butoi mare şi lat. Şi-au ascuns tatăl în butoi şi au pornit spre casă. În drum le iese în cale o babă şchioapă şi îi roagă să o ducă şi pe ea. După ce întâi o refuză, nefiind loc în căruţă, o bagă şi pe ea în butoi. Acasă băieţii desfac butoiul şi din el iese doar lupul şchiop, sătul şi fericit că îşi luase prada.

La Filipii de iarnă (29 – 31 ian.) se termină perioada de împerechere a lupilor, începută la Filipii de toamnă. Filipii sunt ţinuţi mai ales de gospodarii care au vite în bătătură şi de ciobani care îi respectă de teama pagubelor pentru că este ştiut că lupul este vorace şi rupe mai multe vite sau oi decât poate lua cu el, iar oile, speriate, se vatămă între ele multă vreme după ce a plecat prădătorul .