Este incredibil cât de multă expunere (şi-n sens bun, dar şi într-unul negativ) are acest Solenoid al lui Mircea Cărtărescu, apărut la sfârşitul anului trecut. N-o să vorbesc despre romanul în sine, pe care nu l-am terminat (are peste 800 de pagini – şi da, mă aştept iar la ironii) – ci despre reacţiile pe care deja le-a avut. Una complet ciudată o puteţi citi aici, semnată de Nicolae Manolescu, care se încheie cu memorabila frază „Păcat! Rareori un scriitor a avut o ambiţie mai mare şi mijloacele necesare pentru a o realiza.” „Păcat”, aşadar. Din câteva cuvinte, a fost făcută praf o carte ce-nclin să cred că este una monumentală – mai bună chiar decât Orbitor – dar asta se va vedea.
Importantă, îmi pare acum, este poziţionarea lui Nicolae Manolescu. Este notoriu că a fost conducătorul Cenaclului de Luni, în care Mircea Cărtărescu s-a afirmat – şi-n care a citit poemul Căderea, de la care porneşte motorul ficţiunii şi-n romanul de faţă. Este, de asemenea, cunoscut că a fost, vreme îndelungată, ataşat de scriitura cărtăresciană. Chiar autorul îl pomeneşte, în câteva rânduri, la modul cel mai direct. Niciodată Nicolae Manolescu n-a scris un rând defavorabil despre Mircea Cărtărescu. Atunci, de ce acum – şi de ce aşa? Ce înseamnă acest „Păcat”, ce cade ca o piatră de mormânt peste un roman, altfel, viu? Şi, prin asta, peste toată opera unui scriitor? Singurul exemplu care-mi vine în minte este prefaţa scrisă de Nae Ionescu la volumul lui Mihail Sebastian din 1935, De două mii de ani. Cu diferenţa că, acum, n-avem nici vreo polemică (anti)semită, nici una de prestigiu. Este pur şi simplu vechea şi banala dilemă a lui „eu te-am făcut, eu te omor” – care, transbordată în termeni psihanalitici, înseamnă că „nu te mai pot înţelege”.
Ciudat este şi titlul pe care-l dă Nicolae Manolescu editorialului său: „Fratele meu geamăn, scriitorul”, folosindu-se de un motiv recurent în proza lui Mircea Cărtărescu (care, precum se ştie, este născut în zodia Gemenilor, pe 1 iunie 1956 – iar una dintre povestirile din primul său volum de proză, Nostalgia, se numeşte chiar Gemenii). De ce ar spune un critic că scriitorul este „fratele său geamăn”? Întrebare retorică, v-aţi prins. Gemelaritatea presupune o anumită empatie, pe care este evident că acest critic nu o mai are, de ceva vreme. Însă, dacă nici asta n-ar fi de ajuns, mai vin c-o ipoteză (care-mi doresc din adâncul sufletului să nu fie adevărată) – Mircea Cărtărescu tocmai ce s-a recuzat de la premiile Eminescu de la Botoşani, încheiate, anul trecut, cu scandalul monstru al decernării premiului Opera Omnia lui Gabriel Chifu. Să fie, totul, doar o răzbunare? Ar fi rău de tot, mizer. Unde ar mai fi atunci fratele nostru, scriitorul?
