Astăzi este o zi specială în viaţa artistică a Constanţei. După 30 de ani de la naştere, după o viaţă scurtă – doar 4 ani, că aşa au dictat vremurile, dar foarte bogată – 47 de oameni şi 500 de spectacole în toată ţara, astăzi renaşte la Constanţa Cenaclul Eveniment.

Cenaclul Eveniment 1983 – 1987, 2013 –

Gigi Căpăţână, cunoscut ca Eugen Doinaru pe afişele Cenaclului, liderul acestui grup şi Mircea Pânzaru – directorul său artistic pe componenta teatru şi poezie, au încercat să ne facă să simţim, printr-o poveste, în urmă cu căteva săptămâni în urmă, ce sentimente reînvie prin acest Cenaclu.

Gigi Căpăţână: Cenaclul Eveniment a început ca urmare a modei pe care o lansase Cenaclul Flacăra. S-a considerat în epocă că e o bună modalitate de a aduna tinerii la un loc şi de a le deschide ochii spre frumos, spre cultură. După ce a pornit Flacăra şi a devenit un fenomen naţional, cumva le-a pierit spaima factorilor politici când au văzut că aceasta e o modalitate de a ţine tinerii într-o sferă controlată şi s-a permis înfiinţarea cenaclurilor. Atunci chiar am fost chemaţi să alcătuim şi noi la Constanţa un Cenaclu. Ne-am întâlnit la Casa d Italia care era Casa de Cultură a Tineretului Constănţean. Dintr-o idée generoasă au rezultat două cenacluri. Am început eu şi Corneliu Stroe şi am făcut o serie de selecţii, dar având concepţii diferite despre ce înseamnă un spectacol, ne+am despărţit. O parte dintre selecţionaţi au rămas cu Corneliu Stroe şi au alcătuit Cenaclul Manifest. Noi ne-am mutat la Universitatea Populară Ştiinţifică, unde am avut sala noastră, şi acolo încet încet s-a conturat un fenomen artistic care a fost un fel de fior în rândul tuturor tinerilor din Constanţa. Au trecut mulţi pe la noi. Eu cred că a fost prima şcoală de democraţie. Ceremonialul de primire în Cenaclu se baza pe votul membrilor şi nu pe decizia unei personae – adică a mea. În timp s-a aşezat o formulă şi am început să colindăm ţara pe la toate festivalurile de gen. Cristina şi-a făcut zestre cu aceste festivaluri, că premiile erau ştergare, farfurii, chestii de-astea, nu era vorba de premii în bani, dar erau premii prestigioase, jurii prestigioase şi public foarte bun. Aşa ne-am şi întâlnit cândva, la Baladele Dunării cu Cenaclul Flacăra. Păunescu auzise de noi şi, îmi place să povestesc chestia asta, am încercat să-i explic faptul că, deşi facem lucruri asemănătoare, ei au toată presa şi vizibilitatea în plan naţional, iar noi nu. Eu consideram de atunci că la Flacăra era mai multă propagandă iar la noi era mai multă cultură: aveam poezie, aveam teatru, aveam violoncel, clape… aveam altceva. Şi atunci Păunescu mi-a zis aşa: “tinere, explicaţia este simplă! La dumneata motorul este mai puternic, la mine claxonul e mai puternic”.

Cenzura, era, dar nu chiar aşa precum se spune. Erau şi modalităţi de a fenta cenzura. Eu, la un moment dat am ajuns în postura să aprob toate lucrurile astea pentru că la dorinţa lor am ajuns o perioadă scurtă vicepreşedinte la Cultură şi mă ocupam eu de treburile astea. Aşa am scăpat. Dar am avut şi spectacole interzise, mai ales pe partea de teatru, pentru că noi am montat Vişniec. După ce-au aflat ei că Vişniec please la Paris noi déjà avusesem premieră cu “Buzunarul cu pâine”. Am montat spectacole extrem de incitante. Chiar la o finală a Cântării României care se ţinea la Teatrul de Operă, juriul, speriat şi revoltat a părăsit sala, deşi era vorba de Eminescu. Multă vreme am fost la Festivalul Nichita Stănescu, la Festivalul Blaga. Eram cotaţi foarte bine şi în rând cu profesioniştii. La Blaga la presiunea celor adevăraţi din juriu şi a sălii au fost nevoiţi să ne dea premiul. Dar, când i-a înmânat premiul lui Mircea (Pânzaru – n.r.) directorul de acolo i-a zis: “Sperăm să nu vă mai vedem!”. Când introduci idei filozofice în spectacole de poezie şi accesezi anume subtilităţi şi subtext, mesajele subliminale ale poeziei lui… iar băieţii cu ochi albaştri prezenţi şi cei din juriu nu erau proşti. Nu erau proşti deloc. Ştiau unde e pericolul. Şi raportau. Probabil că dacă am căuta prin arhive am afla despre noi lucruri pe care nu le ştim…

Era o perioadă când spectacolele erau înregistrate, au fost şi rapoarte, au fost şi tentative de a ne opri, iar după o vreme, când Flacăra o virase prea mult pe gimnastică şi au fost şi nişte incidente, se pusese problema să ne şi interzică.

Eu m-am ales cu pseudonimul ăsta de Doinaru, că, fiind la Cultură nu-mi mai dădeau voie să urc pe scenă, că nu cadrează. Şi aşa am făcut un afiş pe care am scris George Eugen Doinaru, au aprobat, neştiind cine este, şi m-am ales cu pseudonimul ăsta.

Eu cred că am fost un fenomen, în Constanţa cel puţin. Devenise o competiţie şi un prag foarte înalt de selecţie. Au venit şi profesionişti, am avut trupe de rock, oameni specializaţi, muzicologi… trecusem déjà de faza de mişcare de amatori, eram la alt nivel. Era şi un public cunoscător. Şi vreau să spun că, spre tristeţea mea, publicul a involuat. Acum, dacă am relua acele spectacole, mulţi ar trebui să vină cu dicţionarul la ei, iar alţii, probabil, ne-ar boicota.

Noi vrem nu din vreo nostalgie să revitalizăm cencalul, ci dintr-o datorie, pentru că trebuie făcut ceva. Într-o vreme în care am ajuns cu analfabetismul la 47%, cu abandonul şcolar la 3 elevi pe zi care părăsesc şcoala, în haosul ăsta din învăţământ cu dispreţul faţă de tot ce înseamnă cultură şi tradiţii, cu impunerea falselor modele ce se petrec pe la televiziuni, credem că e cumva că e datoria noastră să ne împotrivim cu mijloacele care ne stau nouă la îndemână. Adică să fim prezenţi pe scenă pur şi simplu dorind să oferim o alternativă – un termen de comparaţie pentru a-i ajuta pe oameni să discearnă. Ce e bine şi frumos faţă de ce e rău şi urât.

Cuvântul şi muzica – poarta spre altă Lume

Mircea Pânzaru: Un apolog shakespearian spunea aşa: “În mine poţi citi ca într-o carte, dar eu cuprind mai mult decât pricepi”. Ăsta este motto-ul Cenaclului. Pentru noi, cuvântul pus, fie în poezie fie în muzică, este o poartă către lumea de dincolo. Către dincolo de aparenţe. Mai întotdeauna ne-am pus problema asta la modul foarte grav deşi n-am apăsat pedala pe chestia asta. Pentru că am fi putut să cădem foarte uşor într-un soi de misticism. Dar idea de spiritualitate a plutit de fiecare dată peste toate creaţiile noastre. Pentru noi, spectacolul este o gură care ţipă. Care vrea să spună ceva care înlocuieşte spaţiul ăla unde pare că este o mare absenţă cu o întrebare extraordinară. Întrebarea aia care resuscită tot jur-înconjurul, care face să se îmblânzească lucrurile din jurul nostru şi care scoate din ţărână, din mâl, cetăţile.

La un spectacol de-al nostru, “Pelerini prin mit”, din 85, a fost prezent conu Alecu Paleologu împreună cu marele, fabulosul poet, Mircea Ivănescu. Şi Ion Mircea. Iar în sală nu mai erau locuri deşi noi nu am făcut niciun fel de propagandă. Chestia asta se desfăşura în cadrul restrâns al Zilelor Culturii Constănţene. Exista şi aşa ceva!

Gigi Căpăţână: Noi am jucat spectacolul ăsta la Teatrul de Păpuşi şi am fost uimiţi că sala era full. 200 de locuri. Şi i-am întrebat: “Bine, dar nu v-am văzut la celelalte spectacole? De ce acum?” şi atunci mi-au zis: “Păi când o să mai faceţi de-astea, o să ne vedeţi”. Nu ştiu nici acum cum au aflat. E un mister!

Spectacolele noastre asta-şi propuneau – să producă acel catharsis. Ne propuneam să scoatem ce-i frumos în om, în tânăr. Să trezim zeul din el. Şi chiar erau frumoşi. Era o zonă de puritate, de inocenţă, foarte participativă, foarte constructivă care producea acel catharsis pentru că producea emoţie. Noi n-am vrut un spectacol de-ăsta de success, pentru că n-am vrut niciodată să fim nici elitişti, nici narcisişti.

Am vrut pur şi simplu noi înşine să ne transformăm prin contactul ăsta cu frumosul. Şi chiar era frumos.

Pe lângă Marius Baţu şi Eugen Baboi (Grupul Poesis), care au trecut pentru scurt timp prin Eveniment, ca invitaţi o să mai avem pe Dinu Ştefan care a fost şi la noi şi la Flacăra, o să mai vină Lică Stamate, Vali Petcu, Mariana Butnaru, Mariana Puşcaşu, Cristina Tudor, Radu Crăciunescu, Nicu Zaharia (care vine din Irlanda), trupa de dansuri Total Dance – versiunea 2013 (care a fost în Eveniment de la începuturi, însă, fireşte, trupa de atunci), trupa de muzică funk Grand Union și trupa rock Allegro Band, Walter Ghicolescu, Mircea Pânzaru, evident, şi eu (Eugen Doinaru, alias Gigi Căpăţână), …

Ei sunt titularii, sunt foarte mulţi şi, probabil unii nu mai cântă dar vor veni la poza de început şi la cea de final. Oricum, nici vremurile nu mai permit un spectacol de durata tradiţională a cenaclurilor, de 4 – 5 ore. O să facem cel mult 2 ore, 2 ore jumătate. O să fie o selecţie foarte riguroasă. Care vor fi în formă şi mai sunt valabili la scenă – vor evolua. Care nu – nu. Spectacolul va fi structurat în două părţi: un remember a

Eu am preferat să lucrez cu amatori în prima fază. Amatori care şi-au depăşit uneori condiţia, prin studiu, prin muncă. Am făcut lecţii de muzică cu ei, lecţii de limbi străine, dicţie…. Şi, bine, ei erau atunci destul de tineri – cel mai tânăr membru avea vreo 13 ani când umblam noi prin turnee, cel mai vârstnic avea atunci 70.l Cenaclului cu hituri de atunci şi partea a doua – ce suntem noi, artistic, astăzi. De pildă fetele, Mariana şi Cristina, nu mai cântă folk. Mariana o să cânte Celine Dion, Cristina – Lara Fabian, eu voi veni cu un fragment dintr-un spectacol de muzică şi poezie din cadrul Sonar, Mircea are şi el, Teatrul Infinitum şi spectacolele lui… Probabil va fi o colecţie de imagini de atunci în foaier, probabil. Nu avem nicio înregistrare video…

Remember cu întreruperi de curent

Ca întâmplări, au fost multe… Acum îmi vine-n minte Brăila, când la un spetacol cădea curentul din sfert în sfert de oră. Am aprins lămpile, dar n-aveam microfoane… primarul alerga de colo colo… curentul iar venea, iar cădea…

Încă una, legată tot de întreruperile dese de curent, e de la Mârşa, fabrica de armament de lângă Sibiu. La Mârşa ne-au cazat într-un hotel cu geamurile sparte… era apa îngheţată în căzi.

Noi, când plecam cu autocarul ăsta plecam încărcaţi cu conserve cu mălai, cu reşouri. Traseul ăsta era cam aşa: plecam dimineaţa la 7, mergem nişte km până la următorul oraş, direct la sala de spectacole. Că dădeam două spectacole pe zi. Descărcam acolo, (aveam 8 tone de echipament!), apoi hai la cazare la hotel, repertizam camerele, apoi la masă. La masă: “îmi pare rău, e zi de peşte!”. “Copii, e zi de peşte” le strigam eu. “Da, dar n-avem nici peşte…”. Aşa că intram în conserve. Înapoi la sală – la 17:30 primul spectacol, la 19:30 al doilea spectacol. După – înapoi la hotel. Dar restaurantul era închis. Şi iar intram în conserve…

Iar la Mârşa când am fost, ne-au arătat fabrica de armament şi ne-au spus să dăm un spectacol pentru lucrătorii lor de acolo. Era o sală de sport undeva în afara oraşului. O sală cu tribune aranjate dreapta – stânga. Când au început oamenii ăia să vină am zis: Doamne! Aici ne rămân oasele! Ce, minerii arată top-modele. Tineri până 27 – 30 de ani cu pufoaice, cu cizme de cauciuc… şi cu câte două sticle în buzunare. Aveau nişte mâini aşa… pân’ la genunchi şi nişte figuri… Erau aduşi cu forţa. Şi nu le-a convenit asta. Se vedea. Când i-a văzut, am schimbat imediat ordinea în spectacol – de obicei începeam cu folkul dar am zis să începem cu rockul. Am început noi, dar n-a început bine a doua melodie şi pac! cade curentul. Urlete…Ce facem? Nu mai mergea nimic, nici microfoanele şi era o sală de sport de 2000 de oameni. Mă duc la toboşar şi-i spun “fă un solo de tobe”. A făcut el, a tot dat în tobele alea, dar cât să ţină şi solo-ul ăla! Lumina nu mai venea… am zis să mai facem ceva dar ce? “Osoloş, scoate dansatoa
rele!” “Păi n-avem lumină!” “Scoate-le acum!”. Cei din sală îşi pierdeau răbdarea… Noi toţi aveam la noi lanterne. Şi toţi ne-am aprins lanternele iar fetele au început să apară în luminal lor. Muzică n-aveam dar ţineam ritmul bătând cu piciorul în podea. Pam! Pam! Pam!… Sala amuţise … Şi a venit lumina, iar noi am continuat spectacolul. Când am plecat şi am ieşit printre ăia 2000 de oameni, erau cu totul altfel. Erau plini de respect. Nu îndrăzneau nici să ne atingă. Noi aveam o oarecare teamă, dar ne-a zis unul: “Fiţi fără grijă! Dacă se ia cineva de voi, moare de mâna noastră. Prieteni pe viaţă!”

Cum au primit vestea reîntrupării Evenimentului membrii cenaclului?

Mircea Pânzaru: Oamenii au primit provocarea asta cu foarte mult entuziasm. Pe de o partre sunt unii care au rămas în meserie, şi-au făcut o carieră din asta, şi alţii care pur şi simplu au abandonat-o. La cei care sunt de meserie există ceva de ordinul nespusului. Adică o chestie pe care n-au apucat încă s-o spună în cadrul Cenaclului Eveniment, de-aşa natură încât chestia aia să facă explozie, să rămână într-un con de amintire. S-au interpus, între experienţa noastră de 4 ani (1983 + 1987) şi momentul ăsta, o groază de ani. O groază de ani în care cei care au fost de meserie au lucrat pe vapoare, au cântat la nunţi, în crâşme, peste tot cu o notă de impunere – pentru că trebuiau să-şi câştige banii – şi aşa s-a aşezat rutina. Adică în ce cântau acolo nu mai era acel ceva pe care sufletul lor îl pusese înainte, când erau la Eveniment. Ceea ce-şi doresc acum este retrăirea acelui Ceva. E ca-n iubire. Când simţi într-adevăr că inima îţi spune ceva. Că trupul tău comunică. Altfel, cei mai mulţi dintre oameni, cum bine ştii, fără starea aceasta specială interioară, dată fie de iubire, fie de o idée extraordinară sunt morţi. Morţi în viaţă.
Mulţi dintre cei ce vin să ne asculte vin să audă nota aceea extraordinară care îi învie şi pe ei. Nota aia care se transmite, însă doar în anumite condiţii.

Şi mai este o parte a membrilor acestui Cenaclu, care n-au mai făcut nimic de ordin artistic, au făcut altceva, ascultând de figurile impuse ale vieţii lor, şi care acum ar vrea să refacă traseul ăsta, să condenseze timpul. Să prindă dintr-o dată ceea ce a fost rupt pe neaşteptate. Au nevoie de aşa ceva ca să simtă că mai există ceva viu în ei. Din punctul acesta de vedere, ambele categorii au privit povestea asta cu mare interes. Acum, între a vrea şi a putea se instalează o distanţă. Sunt oameni pe care viaţa i-a dărâmat rău de tot. Ei nu mai pot.

Despre Dumnezeu nu poţi să spui mare lucru. Orice lucru pe care îl spui cu subiect şi predicat este covârşit de partea de neştiinţă despre dumnezeire. Dar ceva ştim totuşi. Că Dumnezeu este Creator. A creat Lumea. Dacă vrei să te aşezi într-o coerenţă cu jur-înconjurul şi cu ceea ce există dincolo de aparenţe, ceea ce trebuie să faci este creaţia. Creând te aşezi în zona aceasta de coerenţă cu tine însuţi şi cu lumea. Deci ce făceam noi în Cenaclu avea datul ăsta. Muzica şi cuvântul rostit sunt capabile să deschidă porţi spre dincolo. Spre partea nevăzută a lumii. E o aventură. Faptul că oamenii noştri astăzi sunt atinşi de ideea asta, să restituie Evenimentul, este legat tainic şi de această ipoteză a aventurii în cuvânt.