Am să fac aici, intenţionat, un mic exerciţiu de ficţiune critică. Aşa, ca flotare – şi ca răspuns la observaţiile (flamboaiante, „documentate”, ale unui mai tânăr coleg). Care presupunea că modalităţile inovatoare în scriitură, între anii 1980-2000, se datorează (şi) unor racorduri „aliate” cu muzica hip-hop sau chiar, cum a adăugat un comentator, cu break-dance-ul. Asemenea aberaţii sunt greu de înţeles – şi este chiar mai greu de înţeles de ce sunt comise, cu nonşalanţă. Este exact invers (în sens invers faţă de sensul invers): climatul intelectual din anii ’70 – când s-au format şi scriitorii promoţiei ’80 – a făcut posibilă apariţia, şi prizarea, hip-hop-ului şi a break-dance-ului.
Ca să fiu şi mai explicit: am prins anii de dinainte de 1989 – ba chiar pe unii dintre ei în Constanţa. Am stat o vară întreagă, aproape, la Costineşti. Seară de seară în discotecă. Am luat la rând cluburile de noapte din Mamaia. Ce hip-hop, ce break-dance? Nimic de genul. Poate doar în mintea vreunora, care ascultau, masochişti, Michael Jackson pe-ascuns. Dar, mă întreb, oare cei care „ascultau pe-ascuns” nu erau cumva destul de conştienţi, reflexivi, ca să asculte, în loc de Michael Jackson, un Bob Dylan, sau un Doors? Până şi ăştia cu care vorbeam în faţa blocului erau, unii cu Prince, alţii cu Michael Jackson. Şi Victor Piţurcă, la un moment-dat, a zis că-l preferă pe Jackson. Şi Iliescu s-a dus să dea mâna cu el, cum a făcut mai târziu şi cu Umberto Eco. Întrebarea este: ei au influenţat contextul, sau contextul i-a influenţat pe ei?
O paradigmă culturală se construieşte greu. Un canon, cu atât mai greu. Toţi cei care „au văzut idei”, cum zice Camil Petrescu, le-au răspândit, le-au difuzat („citeşte şi dă mai departe” – era lozinca ziarului ilegal al Partidului Comunist). Nu foloseşte la nimic să ai idei şi să le ţii pentru tine – ca şi cum ar fi numai ale tale: mori îngropat cu ele în cap. Tocmai în asta constă frumuseţea împărtăşirii, a share-uirii, cum se spune acum. Dai celorlalţi ceea ce micul tău creier, obosit, a gândit. Şi din toate aceste gânduri, combinate, se naşte un nex, o reţea, care edifică o paradigmă – iar din toate aceste paradigme se edifică un canon.
Canonul pe care, evident, îl vor critica noii-veniţi. Este surprinzător că, în cazul promoţiei ’80, mai nimeni nu ia în seamă ascensiunea, galopantă, a manelelor (deşi se vorbeşte despre hip-hop şi break-dance). Am să dau un scurt exemplu, extras din articolul publicat în 2001, sub titlul „Manele optzeciste”: „Acum câţiva ani, nu prea mulţi, făceam autostopul de la Buzău spre Constanţa alături de doi prieteni. Nu-i vorba că greşisem drumul şi ajunsesem, pe seară, tocmai în Brăila, de unde ne luase o dubiţă până la intersecţia spre Feteşti, iar de-acolo un camion hodorogit până la podul de la Cernavodă. Plictisiţi de zdruncinăturile din camion şi de viteza lui (făcusem vreo oră şi), am luat-o la pas pe şoseaua care ducea spre pod, am mers vreun kilometru aşa, prin noapte, până când, la un colţ, am dat peste un Aro vechi rămas în pană. Cum ne-au văzut, cei doi care se învârteau în jurul maşinii au exclamat ceva despre faptul că Dumnezeu ne-ar fi adus, ne-au rugat să le împingem rabla şi, până la urmă, ne-au urcat înăuntru. Veniseră la o nuntă cu altă maşină, aia se stricase, iar acum cică se întorceau s-o remorcheze acasă. După ce-am schimbat două vorbe, şoferul a ţinut să pună nişte muzică de chef şi, ay, ne-a servit Adrian Copilu’ Minune! Am ascultat atunci cu atenţie caseta respectivă, dedicată unui anume Leo din Strehaia (un fel de mecena al lu’ Copilu’ Minune), schimbând între noi, pe-ascunselea, sticla cu whisky ieftin cumpărată-n Buzău. Din acea noapte – căci tocmai în miezul ei am ajuns în Constanţa – mi-au rămas în memorie două versuri („îmbrăcat la patru ace / după moda lu’ Versace”), actualizate recent de o emisiune televizivă cu fete-cântăreţe, care descântau cam aşa: „ca un macho mexican / coboară-te din Merţan”. Pentru mine, unul, aceste versuri sînt autentic populare.”
Spuneam, tot atunci, că „Ar mai rămâne de remarcat, cu ironie, un lucru. Dacă am estimat corect momentul de apariţie al manelelor, mă întreb cum se face că exact în aceeaşi perioadă se impune în literatura română un nou val, declarat pro-occidental şi pro-american? Să fie vorba oare de o nouă criză a formelor fără fond? Sau, în extensia sa intelectuală, această promoţie nu este decât o expresie, echivalentă în absolut cu manelele, a aceluiaşi proces social distructiv?” Şi, când vorbesc despre acest „nou val”, mă refer la cel impus în anii ’80, aparent pe modele occidentale, dar şi mai mult balcanice.
Cultura noastră a avut enorm de câştigat din această joncţiune, a Occidentului cu Orientul – şi ceea a fost receptat, într-adevăr, în străinătate, s-a ivit din această ciocnire. Paradoxal, îmi pare că efortul modernizant, din anii ’80, vine (şi) din explozia formelor populare de expresie (în ultimă instanţă, a manelelor) – facilitate, la rândul lor, de o atmosferă mai laxă, ideologic, facilitată, ea însăşi, de o paradigmă culturală în curs de schimbare. Este un fals complet să afirmi că hip-hop-ul a schimbat lumea: hip-hop-ul, ca şi manelele, au fost posibile findcă lumea s-a schimbat. În bine, în rău? Încă nu ştim. Ne vor spune cei care merg, în continuare, ca şi cei care i-au precedat, în sens invers faţă de sensul invers.
