Babele sunt primele nouă zile de început ale lunii martie. Se mai numesc şi Zilele Babei. Mitologia ne spune că Baba Dochia a fost un personaj real, o femeie frumoasă, zeiţă preistorică a pământului şi a vegetaţiei. A fost substituită de Sfânta Evdochia Samariteana, care s-a născut în cetatea Iliopolei din Liban şi a trăit în vremea împăratului Traian. În jurul acestui personaj mitologic s-au născut mai multe poveşti, fiecare întruchipând-o pe Baba Dochia în mai multe ipostaze.
Despre una dintre variante se afirmă chiar că ar sta la baza etnogenezei poporului român. Este vorba despre mitul „Traian şi Dochia”. Dochia, fata lui Decebal, îi cade dragă lui Traian, cuceritorul Daciei. Urmărită de trupele lui Traian, ea se ascunde în munţi împreună cu oile ei, unde se transformă într-o bătrână cu ajutorul Maicii Domnului (sau al lui Zamolxis în unele surse). Romulus Vulcănescu consemnează că numele Dochia ar veni de la Dachia, fiica lui Decebal urmărită până pe Muntele Ceahlău de împăratul Traian care s-ar fi îndrăgostit de ea.
În Descrierea Moldovei, Dimitrie Cantemir consemnează că în vârful Ceahlăului „se vede o statuie străveche, înaltă de cinci coţi, înfăţisând, de nu mă înşel, o bătrână cu douăzeci de mioare, din a cărei parte firească curge întruna un izvor. Este anevoie de spus dacă natura a vrut să-şi arate aici jocul sau dacă statuia a fost lucrată astfel de mâna unui artist dibaci” (Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Ed. Litera, Chişinău, 1997, p. 43).
În poveştile populare, Baba Dochia este o păstoriţă bătrână care îşi păştea turma de oi sub munte, alături de alte păstoriţe. Vremea fiind schimbătoare, şi-a pus pe ea nouă cojoace. Celelalte păstoriţe au sfătuit-o să nu urce la fâneţetele de pe munte până nu trece luna martie cea capricioasă. Baba Dochia le-a răspuns că ea nu se sperie de luna martie. Ca să o pedepsească, luna martie a schimbat vremea încălzind tot mai mult cele nouă zile în care Baba Dochia a urcat spre păşune şi silind-o astfel să lepede în fiecare zi câte un cojoc. În a noua zi, martie a întors vremea rea, împrumutând de la februarie trei zile de iarnă. Baba Dochia a fost pedepsită pentru că a cârtit împotriva puterii lunii martie. Şi a împietrit-o pe Babă, rămasă în veac într-o stâncă înaltă şi pe oiţe în bolovani în jurul ei.
Altă legendă spune că Baba Dochia era o soacră rea. De 1 Martie îşi trimite nora la cules de fragi pe munte. După lungi strădanii ea întâlneşte un moşneag (Dumnezeu) care îi dă o mână de fragi. Dochia crede că a venit primăvara şi punând pe ea nouă (sau douăsprezece) cojoace urcă muntele împreună cu oile sale. Vremea de primăvară capricioasă o face să lepede unul câte unul cele nouă cojoace de unde şi tradiţia celor nouă babe. După cele nouă zile (în prezent numite ale Babelor) vremea schimbătoare îşi arată colţii, iar Baba Dochia, surprinsă de ger, îngheaţă împreună cu oile sale. Aceste zile sunt cunoscute ca zilele Dochiei sau Babele, când vremea este schimbătoare datorită caracterului capricios al Babei Dochia” (Marcel Lapteş, Anotimpuri magico-religioase. Schiţe etnografice, Editura Corvin, Deva 2011, p. 88).
Potrivit calendarului agricol românesc, anul începea în luna martie, debutul acestuia fiind la 9 martie, dată ce corespundea echinocţiului de primăvară în calendarul iulian. Era vorba de o perioadă, precis determinată temporal, cantonată în tradiţia zilelor Babei Dochia (1-9 martie), în care ritualurile de apărare şi pregătire a deschiderii noului sezon înregistrau o creştere în intensitate ce culmina cu ultima zi a Babelor (9 martie) când oamenii porneau aratul, ca să le meargă bine peste an.
În 9 martie sunt celebraţi cei 40 de Sfinţi Mucenici din Cetatea Sevastia. Au trăit în vremea împăratului Licinius (308-324), prigonitor al creştinilor. Erau soldaţi creştini şi făceau parte din Legiunea a XII-a Fulminata din Armenia. Aflând despre credinţa lor, Agricola, guvernatorul Armeniei, i-a obligat să-şi lepede credinţa. Deoarece au refuzat, au fost întemniţaţi timp de opt zile şi bătuţi cu pietre. Stăruind în dreapta credinţă, guvernatorul i-a condamnat la moarte prin îngheţare, în lacul Sevastiei. La miezul nopţii, unul dintre cei 40 de mucenici, a ieşit din apă din cauza gerului şi alergând spre baia caldă, pusă în batjocură de cei ce slujeau idolilor, a murit. Cei rămaşi să îndure au început să se roage. Apa lacului s-a încălzit, gheaţa s-a topit şi 40 de cununi strălucitoare au pogorat asupra apei. Unul dintre soldaţii de pază, uimit de această minune şi de faptul că o cununa din cele 40, pogorâte peste mucenici, nu are peste cine să se aşeze, s-a aruncat în apă, mărturisind că şi el este creştin. Comandanţii au poruncit să fie omorâţi în cazne grele.
Moşii aduc de fapt primăvara. Ei bat cu toiegele în pământ, ca să intre gerul şi să iasă căldura. Sacrificiile din vremuri îndepărtate, săvârşite în ziua Anului Nou Agrar sunt amintite azi de figurinele din aluat copt , în forma cifrei opt, numite Mucenici (Măcinici, Bradoşi sau Sfinţişori ) şi mâncate sacramental în ziua de 9 martie. Fierţi sau copţi, ei reprezintă un aliment ritual care se dă de pomană pentru sufletele celor morţi. În cinstea celor 40 de Mucenici, bărbaţii beau 40 de pahare de vin sau rachiu pentru putere şi sănătate
