Harry Tavitian:

“Jazzul este o muzică a oamenilor normali care au ajuns nişte elite astăzi pentru că sunt din ce în ce mai puţini”

Pe 11 august jazzman-ul Harry Tavitian împlinește 61 de ani. La mulți ani de inspirație, maestre! Mulțumim! Cei care doresc sa îl felicite de ziua lui, îl găsesc începând cu ora 10 pana la ora 13 pe pajiștea bisericii Sfântul Mina. 

La Constanţa am, să zic aşa, un concert pe an, dar au fost ani în care n-am avut niciunul… În sfârşit, au fost câţiva ani de pauză mai mare din diverse motive, dar în ultima vreme, ultimii 2 -3 ani, au fost concerte chiar foarte importante în sala Teatrului Oleg Danovski, cu săli arhipline. Cel de acum 2 ani când am primit titlul de cetăţean de onoare al oraşului, când a fost depăşită cu mult capacitatea sălii (era şi după o perioadă mai lungă de lipsă din Constanţa, aveam şi invitaţi de valoare…) şi cel de la sfârşitul lui iunie, concertul de binefacere pentru Centrul Arca, centru care îngrijeşte copii şi tineri cu handicap aparţinând Asociaţiei Sfântul Mina. A fost foarte multă lume şi atunci, deşi în condiţii mult mai dificile. Era foarte cald în sală…, dar, cu toate astea a fost sală plină. A fost un concert foarte foarte reuşit, cu un public foarte foarte bun.

La Vălenii de Munte – Jazz & Wine, Jazz & Ţuică

Vălenii de Munte a fost o zonă unde am avut, până anul trecut, multe concerte. Au pornit în urmă cu 8 ani la. Se ţineau la Casa de Cultură – o casă foarte frumoasă şi cochetă – şi, de fiecare dată, sala era arhiplină. Cu oameni de toate vârstele, de la liceeni în sus.

Şi acolo am avut invitaţi importanţi în cursul anilor. Pe Johnny Răducanu, pe bateristul meu de la Satu Mare, Cserey Csaba, l-am avut în două concerte invitat, …, cu Mircea Dinescu, acum 3 ani, am făcut o seară de poezie şi jazz, şi, în acelaşi timp, de “Jazz and Wine”, un stil care se poartă foarte mult în occident în ultima vreme. Mircea a venit cu colecţia lui de vinuri şi cu poezia. Apoi, de pe scenă, concertul s-a mutat în foaier unde ne-am instalat standurile cu CD-urile mele şi cărţile şi vinurile lui.  Chiar dacă se codea la început să vină cu vinurile,  a vândut tot. Dar  n-a plecat cu mâna goală. Fiind în ţara prunelor i-am făcut cadou o sticlă de ţuică.… şi una de cognac armenesc Ararat – dar asta nu mai are legătură cu Văleniul ci are o legătură foarte strânsă cu mine (râde) – e un cognac renumit plasat în topuri, alături de cognacul franţuzesc. Cum distribuitorul pe România e un tip din Vălenii de Munte şi de la el mă aprovizionez şi eu… de-acum m-am specializat şi în asta (râde din nou).

În ’88, de Ziua Regelui

De Mircea Dinescu pot să spun că mă leagă o prietenie foarte veche. Prin ‘85 m-am cunoscut cu el şi am avut multe concerte împreună în anii ‘80.  Unul dintre ele a fost memorabil. Eram aici, în Constanţa, în ‘88 pe 10 mai şi toată lumea din sală bănuia că noi facem o omagială de ziua regelui, dar sigur că în anii aceia nu se putea pomeni de aşa ceva. S-a desfăşurat la Teatrul Dramatic, cu toate uşile dinspre foaier, deschise. Pentru că stătea lumea şi pe hol. Erau veniţi şi de la Bucureşti mulţi. A fost chiar cu puţin timp înainte de a intra el în dizidenţă, era deja pe lista gri şi, la scurt timp a intrat pe lista neagră. Ultimul lui volum, “Moartea citeşte ziarul”, care a fost publicat numai după Revoluţie, era oprit la cenzură la vestitul tovarăş Dulea, dar el, Mircea, m-a anunţat că va recita din volumul ăla şi mi-a spus “măi dacă o să ai necazuri, dacă ţi se vor pune întrebări înainte de concert, le spui că voi recita din volume publicate”, dar binenţeles că aproape trei sferturi din ce a recitat el în concertul acela a fost din “Moartea citeşte ziarul”. Şi lumea în sală…erau unii care efectiv se ţineau de scaune, aşa, când a început el să recite. După aceea lumea m-a oprit pe stradă săptămâni, chiar luni de zile să mă întrebe cum am reuşit să facem concertul acela. Era un concert din seria “Atelierelor de improvizaţie”.

Aţi pornit un proiect in 2006 de revitalizarea jazzului…

Da, era legat de atenţia pe care începusem să o acord concertelor mele din oraşele  mici. Atunci am început şi seria concertelor la Văleni. În oraşele mici ai surprize foarte mari – acolo există un public foarte bun, căruia nu i s-a oferit atâta jazz ca-ntr-un oraş mare, un public dornic, care se şi manifestă ca atare şi te înconjoară ca atare, iar ca muzicant de jazz ai nevoie de această căldură. Un muzicant de jazz e un om cu simţuri ascuţite şi depistează fluidul ăsta în primele minute ale unui concert. Sunt unele concerte unde nu se creează impactul ăsta între public şi artist (între sală şi scenă) unele din ele sunt ratate iar altele se sfârşesc aşa… formal. Poţi avea succes, da, dar nu se compară cu concertele în care se crează legătura dintre tine şi public şi totul este mult mai viu. Eu oricum abordez toate concertele absolut la fel.  Că e la Vălenii de Munte, la Reşiţa, Viena sau New York – pentru mine abordarea este aceeaşi. Însă răsplata mea este şi cea spirituală, a căldurii pe care o primesc.

Manuela Tavitian:

“Există şi o excepţie aici. Cele mai mari emoţii le ai în Constanţa.”

Ei…, sigur,… da…, e normal… (uşor încurcat) în oraşul tău… Vrând nevrând, s-a creat situaţia asta pentru că nu sunt concerte  multe. După cum am spus, în Constanţa am un concert, maxim două, pe an şi atunci publicul e dornic. Poate în contextul actual nici nu e ceva deosebit – eu ar trebui să zic mersi că am două concerte pe an. Dar faţă de anii ‘80, anii mei de aur, anii când concertele erau de nu mai puteam să respir…. Erau ani când aveam şi muncă (între ‘76 şi ‘81 am fost profesor de muzică la Pecineaga, lângă Mangalia, apoi 5 ani, între ‘81 şi ‘87, am lucrat la secţia muzicală a bibliotecii, iar după ‘87 n-am mai avut niciun job, nicăieri, am fost pe contul meu efectiv), lucram la Biblioteca Judeţeană Constanţa unde mutasem Clubul de jazz şi făceam jazz de dimineaţa până seara. Era o sală mare unde dădeam concerte, că exista acolo o pianină. Toată floarea jazzului românesc a fost acolo în anii ăştia. Iar din ‘87 au început Atelierele de improvizaţie, aveam la 2 luni, la o lună jumate un atelier. Se cânta cu uşile deschise, cu lumea în foaier, în hol. Păi din perspectiva aia, ce înseamnă că azi am două concerte pe an?  Lumea asta mai există şi astăzi. De atunci, prin acest club de jazz unde se făceau audiţii, am creat un nucleu de amatori de jazz în Constanţa, un public pe care, la orice oră, contam, care umplea orice sală în Constanţa şi care era de ordinul a sute de oameni, poate o mie de oameni… Acum trebuie să raportăm totul la jazz care nu este o muzică comercială, este o muzică mai desebită, unii spun că este o muzică a elitelor dar asta e cu totul alt subiect. Este o muzică a elitelor, dar nu a elitelor acelora cu nasul pe sus, ci a oamenilor simpli şi normali care au ajuns nişte elite astăzi, fără voia lor, pentru că sunt din ce în ce mai puţini.

Harry și-a sărbătorit pe scena ziua de naștere (50 de ani)

La Concertul „Fiii Dobrogei”, de Sfantul Andrei in 2011 cand Harry a primit titlul de cetatean de onoare al Constantei

La Concertul „De la Arca lui Noe la Arca din Tabacarie” – concert de caritate in beneficiul Centrului Arca pentru persoane cu handicap al Asezamintelor Sfantului Mare Mucenic Mina.

Cu producatori autentici ai tuicii de Valeni – fam Neacsu din Predeal Sarar

Cu d-na Iulia Margaritescu, „la una mica”. Doamna Margaritescu a fost pana anul trecut directoarea Casei de Cultura din Valenii de Munte. Deschiderii dansii sufletesti ii datoram concertele deosebite de la Valeni.

Cu nea Bordoiu și palinca dânsului de pară, la Festivalul Țuicii

Harry îi dă lui Mircea cadou o sticlă de cognac armenesc Ararat

Mircea ii dă lui Harry cadou o sticlă din vinul pe care îl face la Cetate

Cu Aida la Vama Veche, dupa primul concert in care au cantat impreuna, de ziua lui Harry, acum 2 ani

În general era o lume deosebită care venea la “Atelierele de improvizaţie” – a fost un serial întreg desfăşurat pe parcursul a mai mulţi ani. A continuat şi puţin după Revoluţie. Ultimul a fost în 2000, când a fost interzis de Duţu (preşedintele, de atunci, al Consiliului Judeţean). Dar în ultimul timp erau rare,  n-au mai fost ca în anii ‘80…

Mi s-a pus o dată o întrebare, pe care am mai spus-o şi o voi mai spune, care caracterizează şi a caracterizat toată atmosfera aia a Atelierelor de improvizaţie. A fost un tip care m-a oprit după un Atelier din ăsta, pe stradă, şi-mi spune “mă”, zice, “nu ştiu de unde aduni tu toată lumea asta că eu pe-ăştia pe stradă nu-i văd” , (râde) … A fost o chestie pe care-am ţinut-o minte.

Acelui public căruia îi dădeam multe concerte pe an în Constanţa, am ajuns ca în anii ’90 să nu-i mai dăm mai nimic, dar hai să zicem că erau anii ’90 – foarte dificili, iar azi  le dăm un concert – două pe an. În condiţiile astea e de mirare că acest public mai există. Şi uite că astăzi, când am un concert în Constanţa sala se umple. Sigur, poate că o parte din ei sunt curioşi, dar important e că vine lumea la jazz. Iar o sală plină, mai ales în Constanţa, oraşul meu în care am muncit numai eu ştiu cum să fac o mişcare de jazz şi un public de jazz, o sală plină nu poate fi decât o bucurie.

Aşa că mă raportez şi eu la condiţiile de azi, strâng din dinţi şi merg mai departe. Şi mulţumesc că este şi asta, că v-am spus, au fost ani când n-a fost niciun concert de jazz în Constanţa.