Astăzi românii sărbătoresc Paștele Blajinilor, sărăbătoare populară cu dată mobilă, dedicată morților și aflată în strânsă legătură cu cultul strămoșilor. „În această zi se bocesc morții, rude și străini, cunoscuți și necunoscuți, se depun ofrande pe morminte, se fac pomeni (ouă roșii, pască, colaci) și libaţiuni”, ne spune Ion Ghinoiu în Mică enciclopedie de tradiții românești (2008, p. 34).
Blajinii sunt reprezentări mitice ale oamenilor primordiali, ale moşilor şi strămoşilor, populaţie mitică alcătuită din cei dintâi oameni de pe teritoriul României. Sunt sinonimi cu „Uricii albi”, „Rohmanii”, „Rocmanii” sau „Rugmanii”. Cuvântul blajin provine din termenul slav blazenu, care înseamnă fericit. După unele credinţe trăiesc sub pământ, după altele la capătul pământului sau pe Tărâmul Celălalt, dincolo de Apa Sâmbetei (râul Sabatului sau Sambatyon), la vărsarea ei în Sorbul Pământului pe un Ostrov alb sau pe mai multe ostroave albe din albia Apei Sâmbetei.
În credinţa populară, blajinii sunt oameni simpli care nu ştiu să calculeze sărbătorile, în special Paştele, pe care îl sărbătoresc „cu o întârziere de opz zile şi mai mult, când văd că vin pe Apa Sâmbetei coji de ou roşu, aruncate special pe apa curgătoare în vinerea sau sâmbăta din Săptămâna Patimilor. Când văd cojile de ou în ţara lor îndepărtată, ei serbează acolo şi noi aici Paştele Blajinilor sau Paştele Morţilor. „În tradiţia românească, ofrandele oferite blajinilor sunt pomeni alimentare şi libaţii (act ritual care constă în gustarea şi apoi vărsarea unei cupe de vin, lapte ca omagiu adus divinităţii – n.n.), scopul urmărit de credincioşi fiind asigurarea sănătăţii donatorilor şi a fertilităţii ogoarelor” (Victor Kernbach, 1989, p. 80).
Sunt consideraţi descendenţii direcţi ai lui Set, al treilea fiu al cuplului primordial, Adam şi Eva. Deoarece au luat parte la cosmogonia lumii, ei susţin stâlpii de sprijin ai pământului. Sunt imaginaţi ca fiind blonzi, fericiţi, credincioşi, ducând o viaţă cuvioasă şi lipsită de griji, întemeiată pe virtute şi incapacitatea de a face rău.
„Ca înfăţişare, sunt oameni de statură mică, umblă goi şi au corpul acoperit cu păr” (Ion Ghinoiu, 2008, p. 33). După Romulus Vulcănescu (1987, p. 453) ei umblă îmbrăcaţi în alb, semn al purităţii lor sufleteşti. Trăiesc separaţi de sexul opus, cu care se întâlnesc doar la Paştele Blajinilor şi pot convieţui doar 30 de zile pe an, în vederea procreaţiei, copiii fiind crescuţi de mame până când încep să se deplaseze şi să se hrănească singuri, iar atunci băieţii trec în grija taţilor.
Elena Niculăiţă-Voronca ne spune că „ciorile duc spice în gură peste mare rohmanilor, la oamenii cei sfinţi, cari postesc şi pentru noi. Ei nu mănâncă din ele, numai să uită şi să satur” (1998, p. 118). Ipoteza este susţinută de Cristian Bădiliţă care afirmă, legat de o credinţă din Moldova că „prin rugăciunile lor permanente ei «ţin lumea noastră în viaţă». Postesc neîntrerupt şi doar în ziua de Paşti se înfruptă cu bunătăţi trimise pe apă de creştini” (Cristrian Bădiliţă, 2014, p. 196). După moarte, Blajinii merg direct în Rai, datorită vieţii lor desăvârşite. Singura lor sudalmă este „Du-te la Domnul!” şi „Vino la Domnul!”.
Numeroase cercetări (Andrei Oişteanu, 1983, p. 138; Romulus Vulcănescu, 1987, p. 452 etc.) ne determină să considerăm că în ceea ce îi priveşte pe blajini, avem de a face cu un cult al moşilor şi strămoşilor care s-ar fi numit la începutul societăţilor gerontocratice cei cu părul alb, bătrânii ninşi, bătrânii albi sau cudalbi.
Descrierile referitoare la Blajini sunt aproape identice cu reprezentările Nagomudrilor („înţelepţi goi”), o populaţie pe care, după romanul popular Alixăndria, Alexandru Macedon a întâlnit-o în India dar Nagomudrii amintesc şi de aspectul unor yogini, numiţi de greci, gymnosofişti. Sursa care stă la baza traducerii romanului Alexăndria este un text sârb, ceea ce explică etimologia termenului dar şi larga răspândire a arhetipului (Victor Kernbach, 1989, p. 80).
