Ştiţi cazul: premiul Opera omnia decernat lui Gabriel Chifu a stârnit un imens scandal, culminând, anul acesta, cu alegerea unei noi conduceri a Uniunii Scriitorilor din România (USR). Cel mai ciudat era că Gabriel Chifu era vicepreşedintele USR, în acel moment, şi din această postură a încasat, din bani publici, o sumă frumuşică – datorită unei decizii suspicioase a juriului condus de însuşi preşedintele USR, dl. Nicolae Manolescu. Cu alte cuvinte, preşedintele i-a dat vicepreşedintelui său un premiu, poate cel mai important din ţară, şi încă necontroversat până atunci. Gabriel Chifu a „concurat” cu, printre alţii, Mircea Cărtărescu şi Marta Petreu (desigur poeţi mai slabi). Problema-i că dacă o să căutăm, în librării, cărţile lui Gabriel Chifu, n-o să găsim niciuna. Personal, am desfăşurat „investigaţii” la cele trei mari librării din Constanţa: Cărtureşti, Prăvălia cu Cărţi, şi Universitaria. Niente, nada. Indisponibil. În schimb, Cărtărescu şi Marta Petreu se lăfăiau pe rafturi întregi. Ai naibii poeţi slabi, cum le iau faţa celor „adevăraţi”! Cu mare efort, prin contribuţia unor amici, am (ne)reuşit să citesc această antologie, Ploaia trivalentă, distinsă cu un premiu, până atunci, onorabil. Şi, încă ceva, ca introducere: intervenţia sa, într-o emisiune la Realitatea TV, mi-a adus aminte frapant de-o altă figură celebră a politicii româneşti, generalul în (in)dispensabili Gabriel Oprea, care-a reuşit s-omoare un motociclist din coloana oficială. Şi ca alură, şi ca discurs, Gabriel Chifu aminteşte irepresibil de Gabriel Oprea. Care este, însă, coloana sa oficială?
Trebuie să spun, de la bun început, că n-am reuşit să citesc întreaga antologie (o am, de altfel, numai în format electronic). Am un principiu, cumva: atunci când o carte nu-mi spune nimic, o las baltă şi citesc alta. E pierdere de timp – iar aceste rânduri sunt dovada. Aşa că aleg o modalitate mai simplă – să discut despre poemul care dă chiar titlul antologiei (de altfel, unul dintre cele mai bune), Ploaia trivalentă: „a început ploaia trivalentă. / ea cade aici şi deodată / în alte două lumi / unde am fi putut să trăim / şi unde nu vom ajunge niciodată. // ploaia aceasta prevestitor loveşte în geam / ne şiroieşte pe faţă aducându-ne şoapte de dincolo / şi de dincolo. // arătând că în zid mereu este-o poartă. că tărâmul dat / diferit se triplează. // am fi putut nimeri / acolo unde nu se moare / şi unde nu-i noapte nici zi / iar inima-n piept / necurmat ca soarele luminează. // sau am fi putut nimeri / acolo unde fără de noroc / totul e doar umbră în mintea / celui ce plânge abstract / vărsând o singură lacrimă atât de mare / că loc / între cer si pământ chiar nu are.” Frumuşel, nu-i aşa?
Eu zic că poate şi că nu prea. Că Gabriel Oprea (pardon, Chifu) pastişează, mimetizează aici o formulă care vine din zona neoexpresionistă a poeziei româneşti, ba chiar din cea de imediată descendenţă blagiană. Cine-i ăla care „plânge abstract” – nu cumva Marele Anonim sau Zamolxe? S-o luăm invers, în buna tradiţie a interpretării, cu lexicul: „prevestitor”, „şiroieşte”, „tărâmul”, „necurmat”, şi tot aşa. Termeni dublaţi de cei neologici precum „plânsul abstract”, „trivalenţa ploii”, care vin în contrast absolut cu restul. Am înţeles, sunt trei planuri ale realităţii. Dar, scuze, eu nu văd aici decât o „bivalenţă” – nu văd cum altfel să accedem, la nivel de limbaj, la a treia dimensiune a ei. Este un fel de „Gorun” al lui Blaga, reluat după zeci de ani. Sau de „ploaie” bacoviană, cu haine (in)expresioniste. Tocmai asta mă miră: că un poem intenţionat „trivalent” nu reuşeşte să fie decât „bivalent” – şi că nu oferă nicio cale de ieşire către dimensiunea a treia. Care, aţi ghicit, este exact dimensiunea interioară a subiectului poetic. Care va să zică că n-o are.
Gabriel Oprea (pardon, Chifu), din ceea ce am citit (am găsit), este un mare mimetizant, câteodată onorabil – dar niciodată „trivalent”. Şi, din păcate, ploaia asta îl plouă.
