O dată, măcar o singură dată mi-ar plăcea și mie să văd un entuziasm mai încins pentru alt gen de film decât cele vândute femeilor care visează să fie biciuite de bărbați bogați sau care salivează necontrolat în pragul Sfântului Valentin pe trupurile bărbaților parcă decupați din reviste și unși cu ulei. Îndrăznesc să dau chiar un exemplu de film științifico-fantastic. Nu am să menționez aici minunatul Mad Max: Fury Road, că poate cer prea multe, dar aș putea da ca exemplu un film științifico-fantastic precum The Martian. Știința filmului este atât de alambicată și complexă încât nu te-ar judeca nimeni pentru căscat sau ochi dați peste cap. Dar cele mai simple calcule matematice oferă medalia de aur la olimpiada de știință pentru The Martian, unul dintre cele mai reușite filme ale anului.

Nu știu câți dintre voi sunt familiarizați cu „blestemul Marte”, mitul care a împiedicat mulți cineaști să mai facă filme cu și despre planeta Marte. Trei rateuri cinematografice de-a lungul anilor: „Red Planet,” „John Carter of Mars” și „Mission to Mars” au bătut cuiele în coșciugul acestui subiect și au speriat toți producătorii de la Hollywood. Totuși, cumva, cartea lui Andy Weir a impresionat destul de mult cât să împingă producătorii să riște o întoarcere pe Planeta Roșie.

The Martian îți oferă în jur de 140 de milioane de motive pentru care este cel mai hilar, inteligent și captivant film al anului, încărcat cu energie solară emoțională împărțită în rații consistente, suficiente, nici gratuite, nici superficiale. Chiar dacă materialul sursă este cartea lui Andy Weir, nu putem să nu sezizăm că, pe alocuri, pare teleghidat și influențat de la distanță de câteva aventuri spațiale recente precum Gravity, Interstellar și Apollo 13. Deși putem aminti aici și Cast Away cu Tom Hanks. Matt Damon este și el o altă versiune a lui Robinson Crusoe, naufragiat pe o altă planetă roșie. El devine ținta unei avalanșe de ghinioane care îl încurajează și mai mult să supraviețuiască apelând la cunoștintele sale de specialist în botanică, diverse abilități personale, cultură generală, inteligență nativă și puțin haz de necaz.

Nu sunt un om al științei exacte, dar mă pasionează. Nu am fost niciodată talentat la matematică, fizică, chimie etc, dar mereu m-a atras comunicarea științifică și implicit acuratețea științifică prezentată în filme. Este un bun simț pe care simt că îl merit ca persoană consumatoare de cinematografie și literatură științifico-fantastică. Am fost puțin supărat pe Ridley Scott până la The Martian. Ultimele sale două gafe cinematografice, una istorică (Exodus: Gods & Kings) și dramedia științifico-fantastică Prometheus au spulberat orice așteptare din partea marelui maestru, acest veteran al Spațiului care până la urmă ne-a modelat copilăria și intelectul adolescenței oferindu-ne Blade Runner și Alien. Din fericire, The Martian îl exonerează de toate păcatele trecutului.

Toate moleculele și particulele care alcătuiesc acest film sunt la locul lor. Rolul lor este precis și foarte bine determinat. Știința filmului este etanșă, fiecare calcul matematic pregătește finalul cu un rezultat curat al muncii depuse de regizor și scriitor, cu premiul de excelență pentru directorul de imagine Dariusz Wolski, fără de care planeta Marte n-ar fi arătat la fel jaw-dropping.

Poate că n-o să vă fie ușor, dar este foarte probabil că îl veți accepta pe Matt Damon în rolul unui MacGyver astronaut, un pirat spațial carismatic, plin de umor, ingeniozitate și tupeu în fața morții sigure. Dar ce mi-a plăcut mai mult la film este probabil cea mai banală și excesiv de subtilă idee a lui, reiterată și iluminată finuț, cu ușurință și succes, atât de scriitorul cărții cât și regizorul și scenaristul filmului. Este vorba de o idee care îmi stârnește ușor o dezamăgire incendiară și un optimism naiv, aproape bleg, dar incurabil și plin de speranță: nimic nu ar fi imposibil dacă specia noastră ar alege să își pună mințile la contribuție, să lucrăm împreună pentru acel bine superior.