S-o spun de la început – ceea ce se întâmplă acum în Moldova este extrem de periculos. Nu fac analize politice, nu-i specialitatea mea, se vede cu ochiul liber. Este o derivă deliberată, şi instrumentată – bazată pe aceleaşi tactici folosite în Transnistria, mai demult, apoi în Ucraina. Crizele succesive ale refugiaţilor arabi, ale atentatelor teroriste, ale agresiunilor sexuale în masă din noaptea de Revelion au îndepărtat, cât de cât, aceste probleme din faţa ochilor noştri. Ele însă există – n-au dispărut – răspunsuri asimetrice la chestiuni globale.

Am fost în Moldova – şi nu în Republica Moldova, fiindcă o consider parte a provinciei istorice româneşti. Nu mi-a venit să cred c-am putut vorbi liber, pe stradă, în magazine, în limba română – şi nimeni n-a avut probleme de comunicare cu mine. Parcă şi pe cei care foloseau doar limba rusă i-am înţeles, cât de cât. Asta fiindcă, fără să poată transmite ceva în română, se rezumau la câteva expresii uşor de prins. Contrar părerii generale, mai mult rusofonilor le este greu accesibilă limba – care a devenit, abia astfel, o limbă oficială. Peste 25 de ani de educaţie în limba română au marcat, decisiv, tânăra generaţie – şi, prin extensie, şi pe cea mai veche.

Vânzoleala politică din Moldova de-acum, din ultimii ani, are ceva deprimant. Rău de tot. Nu poate fi comparată, în termeni deja cunoscuţi nouă, decât cu guvernarea Convenţiei Democrate în România anilor 1996-2000, care a lăsat valuri imense de aşteptări nesatisfăcute, şi care a trezit, poate, aşteptări niciodată avute. Abia când lucrurile merg atât de prost ne gândim, prin contrast, la cât de bine ar fi putut ele să meargă. Prin escaladare, se înţelege mai bine dimensiunea problemei. De la vârf, atunci când conflictul s-a acutizat, se vede: este vorba despre un stat artificial, cu nicio altă şansă de existenţă decât unirea cu România. Altfel, încă alte 3-4 milioane de români vor trece dincolo, definitiv. Moldova, pe bune, nu ne lăsa să ne pară rău de tine.