Cu un joc în bătătura gospodăriei, executat în ritmul tobelor şi strigăturilor, încheiat cu versurile: „Joacă bine Moş Martine/ Că ţi-oi da miere şi pâine!” era întărâtat ursul care „dansa” odinioară, în satele româneşti, pe spinarea bărbaţilor! Veţi crede sau ba, un semn de bărbăţie era să te laşi călcat de urs pentru a scăpa de durerile de spate pe timpul verii. Ursarii mergeau, cu ursul legat în lanţ, prin sate şi colindau din casă în casă iar bărbatul, capul familiei se lăsa „călcat de urs” cu convingerea că va deveni mai puternic şi ferit de dureri de şale de-a lungul anului. Ursul poate fi îmblânzit şi dresat, ceea ce îi conferă un simbolism al forţelor elementare ce pot fi dirijate spre bine. Practica chino şi psihoterapeutică care consta în masarea spatelui bărbaţilor la începutul anului pastoral (aprilie-mai) era foarte răspândită în popor.
Animal totemic al dacilor, reprezentare mitică în Panteonul românesc, întruchipare a divinităţii naturii care moare şi renaşte în fiecare an, simbol al forţei, ursul are şi un rol tămăduitor. Ca animal htonian şi lunar, ursul posedă virtuţi apotropaice, medicale şi meteorologice. Influenţează în bine ursitoarele la naşterea copilului; nou-născutul uns de moaşă cu untură de urs creşte voinic şi sănătos; copilul afumat cu păr de urs este vindecat de sperietoare. Se credea că bolile ocolesc copiii botezaţi cu numele de Urs sau Martin. De asemenea, pot fi alungate de descântătoare bolile copilăriei dacă este invocat numele ursului. „Mulţi dintre ţăranii noştri cred şi astăzi că ursul este antropomorfizat în uriaş datorită marii sale puteri fizice şi a posibilităţii de a se deplasa ca omul, pe două picioare. Când se năştea un băiat, nu de puţine ori, moaşa îi punea porecla de Ursu pentru că «ursul ce îmblă pe la noi îi zâceam Moşu’ Martinu’ şî Urieşu’, că vezi, fără păr îi ca uomu’, fuge după tine pe picioare şî de pune laba îţi cântă popa; o fost zâle când moşeam câte un băiat, de iera aşé zdravãn îi dădeam nume Ursu’” (Lapteş, Marcel; Anotimpuri magico-religioase. Schiţe etnografice, Editura Corvin, Deva, 2011, p. 205).
Este răspândită credinţa că ursul a fost, iniţial, om prefăcut apoi în animal datorită unei greşeli faţă de Dumnezeu. Foarte cunoscută este legenda despre urşii care fură femei şi apoi convieţuiesc cu ele, dând naştere unor eroi sau regi.
Puternic, violent, uneori crud şi periculos, ursul este patronul unor confrerii iniţiatice de tineri războinici (cf. germ. berserker „oamenii în piele de urs”). Străvechiul cult al ursului în spaţiul carpato-danubian se manifestă şi în numărul mare de „Zile ale ursului” din calendarul popular (Martinii, Stretenia, Ursea etc). Ursul dresat (Vasilică, Moş-Martin) sau masca ursului se întâlnesc în jocurile practicate cu ocazia riturilor de iarnă sau primăvară, unde acest animal simbolizează puterea, fertilitatea, sănătatea, reînnoirea ciclurilor naturii. În Dobrogea este consemnat jocul ursului de paie, imediat după treieratul grâului, ca semn de ofrandă adusă noii recolte. Potrivit unei credinţe din Vrancea, măştile de urs întâmpină sufletele dezorientate ale morţilor în nopţile de priveghi. Dezhibernarea ursului marchează începutul primăverii. În ziua de Stretanie, numită şi Ziua Ursului (2 februarie) iese din bârlog şi, dacă e soare afară şi cald, reintră iar dacă e frig îşi strică bârlogul şi se retrage în pădure. Înseamnă că vine primăvara.
