Se vorbea acum câţiva (mulţi) ani, mai ales în mediile academice, despre „gradul zero al scriiturii”, sintagmă care provine din volumul Le degré zéro de l’écriture al lui Roland Barthes, apărut în 1953 la Seuil, Paris. Asta ar însemna, în genere, un discurs „neutru”, fără finalitate clară, care nu comunică ceea ce vrea să zică, care, cu alte cuvinte, nu-şi asumă scopul comunicării. Exemplul perfect este cel al unei cărţi de telefoane: aici avem doar numere, şi dacă vom îndrăzni să chestionăm numele asociate acestor numere, vom depăşi „gradul zero”. Dacă citim mersul trenurilor şi, în afară de ore şi date, ne minunăm de numele vreunei localităţi în care trenul opreşte, atunci am trecut de „gradul zero”. Noi trecem, se presupune, oricum şi tot timpul de acest „grad zero”, din simpla noastră postură de fiinţe inteligente (dacă suntem aşa).

Problema se complică atunci când acestei minimale cerinţe (aceea de a fi fiinţe inteligente – de la intelligo – a înţelege) i se substituie un discurs care devine, în timp, la rândul lui normă, care stabileşte, altfel spus, o cu totul altă normă, adică un alt „grad zero”. Care este acum, din păcate, cel al presei tabloide, de cancan, ce jonglează cu titluri bombastice despre subiecte inexistente, pe care le uităm imediat după ce le-am citit. Acesta a devenit limbajul comun, de „grad zero”, al presei noastre (nu numai româneşti). Este ceva extraordinar să descoperim, în toată „pădurea narativă” a jurnalisticii noastre, articole documentate, scrise bine, cu pasiune, care să evadeze din această mlaştină îngrozitoare. Şi, cel mai grav este faptul că, fiind aproape considerată normă, acestei limbi nu i se mai observă anormalitatea. Oamenii s-au obişnuit, altfel spus, cu ea. Abia acum ea a devenit, la propriu, de „grad zero”.

Am impresia că despre asta vorbeşte, în definitiv, ultimul roman al lui Umberto Eco, intitulat „Numărul zero”, apărut anul acesta la editura Polirom şi tradus de Ştefania Mincu – cea care, să nu uităm, trăieşte în Constanţa şi este traducătoarea prin excelenţă a lui Eco în România. Nu voi uita niciodată cum am mers dinspre Bucureşti spre Constanţa, cu trenul, împreună cu Marin Mincu şi Ştefania Mincu, alături de Umberto Eco. Surprinzător, însă, deşi am citit aproape tot ce-a scris Eco, uneori direct în versiunile italiene, aş putea spune, cu un risc minim, că acest „Număr zero” îmi place din ce în ce mai mult. Mai mult chiar decât „Numele trandafirului” sau „Baudolino”. Mai puţin, însă, decât „Pendulul lui Foucault”. De ce?

Nu-mi explic, şi nici nu vreau să explic. Mi se pare că aici Eco atinge baza problemei. Este vorba despre un număr prim („zero”) al unui ziar care nu va apărea niciodată, dar care este destinat să ameninţe, să şantajeze, să „dezvăluie” fapte care nu se vor întâmpla – şi chiar dacă s-ar fi întâmplat, ar fi fost folosite exclusiv în acest scop, al şantajului. Pe parcurs, redactorii lui îşi dau seama că nu este suficient ceea ce inventează, bazându-se pe faptele reale, şi încep să dezvolte poveşti din ce în ce mai extravagante, inclusiv aceea că Mussolini n-ar fi murit, ci sosia lui. Am putea, în termenii Walter Benjamin, să spunem că prin asta a murit tocmai acel hier und jetzt (aici şi acum), şi că acum trăim de-a dreptul nu în real, ci în virtual, cumva ca presupusa sosie a lui Mussolini. Nu este suficient să vedem ceva, trebuie să ne facem şi-un selfie cu noi văzând acel ceva. Proiectăm totul în funcţie de acel „număr zero” al unui ziar care n-o să apară. Ever. Suntem numărul zero al gradului zero.