A apărut de curând, la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă. girată de Academia Română. o antologie despre avangarda românească, pe care am bucuria s-o ţin în mâini, chiar acum. Este un bun instrument de lucru. Însă, cu tristeţe adaug, este unul plin de greşeli: Caude Sernet (în loc de Claude)? Marin Pincu (în loc de Mincu)?, „avangarda n-a dat mari poeţi”? (dar Paul Celan, Gellu Naum, Ilarie Voronca, Fondane – poate chiar şi Urmuz, ce-au fost?). Desigur, au fost minori.
Marea problemă cu aceste antologii este atitudinea condescendentă, ceva de genul: „da, doamnelor şi domnilor, au scris, s-au consumat în scris, s-au sinucis, dar n-au fost mari poeţi”. Eugen Simion afirmă de-a dreptul, în postfaţă şi chiar şi pe coperta spate, că „avangarda n-a dat mari poeţi”, în perioada în care „trăiesc, scriu şi publică Tudor Arghezi, Bacovia, Blaga, Ion Barbu – adică adevăraţii mari poeţi, creatorii, în fapt, ai modernităţii româneşti”. Extraordinară constatare – a cercetătorilor britanici. Avangardiştii, nişte neica-nimeni (vreun Tzara, Urmuz, Brâncuşi, Ionesco) – n-au avut nimic de-a face cu „modernitatea românească”. N-au fost, decât, nişte ţărani – în micul sau marele Paris.
Dar, în acelaşi timp, volumul ne propune poate cea mai cuprinzătoare selecţie din textele avangardiştilor români – de la Avangarda literară românească, a lui Marin Mincu (nu Pincu!), publicată iniţial în 1983, şi cu o ultimă ediţie în 2007 – în care mai mult de trei sferturi dintre textele avangardiştilor, din acest volum, erau deja publicate, până la, retrospectiv, antologia lui Saşa Pană. Ion Pop, în aceste context, reuşeşte o întreprindere extraordinară, pentru care îl felicit: verticalitate, spirit critic echilibrat, raison.
După cele spuse (şi citite) – ştiu că multora li se va părea ciudat să mai alătur ceva. Dar, iată: nu înţeleg cum avangarda românească poate fi privită dintr-un registru minor. Antologia lui Marin Mincu exact asta accentua: importanţa ei majoră. Adică faptul că avangarda este, poate, unul dintre cele mai influente fenomene ale secolului XX. Să citesc, pe coperta unei ediţii a Academiei Române, aproape nişte scuze pentru publicare, nu-mi miroase a bine. În rest, toate felicitările mele lui Ion Pop, realizatorul volumului.
