Alaltăieri, 17 noiembrie 2013, la Teatrul de Stat Constanţa, a avut loc piesa de teatru „O zi de vară”. A fost scrisă de către dramaturgul şi prozatorul polon, Slawomir Mrozek şi transformată în experienţă autohtonă de către regizorul Adrian Tamaş, pe care am avut ocazia de a-l observa într-un seminar recent, vorbind despre tehnicile sale moderne amestecate cu teatrul clasic. De scenografie s-a ocupat Maria Nicola, de video şi lumină s-a ocupat Andrei Casandra iar de muzică Andrei Mihai. În distribuţie au intrat Nicodim Ungureanu, Marian Adochiţei, Florina Stănculeţ, Cosmin Mihale şi Andrei Cantaragiu. Cu toate acestea, eu am observat doar trei personaje principale relevante.

Recunosc, e prima mea recenzie asupra unei opere de teatru dar nu e prima mea recenzie vizavi de o artă anume. De exemplu, am fost până acum destul de abil în a analiza diverse producţii cinematografice şi l-aş întrece chiar şi pe celebrul Cătălin Tudor Popescu în astfel de subiecte, oricât de modern s-ar considera acesta. M-aş numi un consumator mediu de astfel de artă, fiind prezent de la o vârstă copilărească la piese de teatru, o operă şi varii evenimente culturale. Aşadar, permiteţi-mi să-mi dau cu părerea mea modestă!

Consider că această piesă este una de nivel mediu. Nu spun că nu merită văzută cu aceeași poftă de avid al teatrului, căci la fel ca orice carte…e ceva căruia trebuie să-i acorzi o doză suficientă de atenţie; dar spun că nu este o producţie bogată. Scena este simplă, cu elemente simple, schimbate de 3-4 ori de câţiva figuranţi-fantomă iar fundalul este cel visat de Adrian Tamaş…respectiv o proiecţie ambientală (uneori cu motive cinematografice, în care apare şi Charlie Chaplin ca simbol vizual) corelată cu acţiunea de pe scenă. Acesta doreşte să combine şi tehnologia de motion tracking în astfel de peisaje ambientale teatrale, însă fiecare tehnologie apare la momentul ei, în piesa potrivită. În această situaţie, nu era cazul. Aici am observat că fundalul se potrivea foarte bine la doar 2 sau maxim 3 momente, însă în rest…este cam în plus. Chiar şi aşa, ca efect, dă foarte bine să dai sunetul mai tare, să diminuezi lumina şi să iasă în evidenţă fundalul video.

Începutul piesei este ușor domol. Este părerea mea şi este probabil părerea multor tineri din sală. Era o sală oarecum mixtă, căci de data asta parcă erau mai mulţi tineri ieşiţi la teatru. Dacă nu mă înşel, eram peste 200 de persoane. Din nou, mă aflam la Teatrul de Stat, cel de lângă Tomis Mall, şi mă uitam la început pe tavan şi pe pereţi…căutând o ambianţă arhitecturală pertinentă. Nimic nu mă atrăgea, nimic nu-mi spunea ceva despre vechi, boem, victorian, gotic, art nouveau…sau altceva. Cred că şi asta este un mare dezavantaj în prezentarea unei opere de teatru. E ca şi cum îmi arăţi un film la Cinema Studio în loc să-mi arăţi unul la minunatul Republica. Cum spuneam, începutul este domol, prezentând un moment de beţie. Nu cred că noi românii, sau noi constănţenii mai suntem predispuşi să rădem prea tare la asemenea scene de acest nivel. Eu cred că o piesă trebuie transpusă şi în timpurile cotidiene şi în zona vizată iar o asemenea transpunere, fie ea şi artistică, prezintă un risc mare atunci când este accentuată în acest mod. Apare un caracter, apoi apare alt caracter…un fel de antiteză a primului fel de-a fi dar…în acelaşi timp, nu este ceva prea diferit de primul. Nu mă consider deloc un om simplu în gândire, dar morala poveştii a trecut pe lângă mine ca un pinguin pe cel mai lucios sloi din Antartica. Poate asta şi era provocarea! Eu i-am dat propriul meu sens.

Povestea începe cu un om, dar hai să-l numim „un fel de-a fi”. Acesta este felul ezitant şi slab. Continuă totul cu alt om sau alt fel de-a fi; acela conex, dar totuşi mai provocator şi hotărât, pregătit să rişte. Cireaşă peste tortul psihologic şi filozofic este felul feminin, care se cimentează fix între aceste gândiri şi care ca de obicei, pune lucrurile într-o mişcare intensă. Nu ştiu sigur dacă morala era felul masculin atât nehotărât şi hotărât versus felul feminin provocator doar ca existenţă, însă din punctul meu de vedere, am văzut o luptă internă într-un singur om, ce era slab dar și hotărât ca gen masculin dar care era şi ceva feminin în același timp. Se spune că prima dată trebuie să începi orice acţiune personală iubindu-te pe tine şi să iubeşti partenerul ca şi cum ţi-ai iubi propriul fel. Probabil şi în această piesă vedem asta. Sau poate nu. Eu unul mă bucur că mă provoacă la astfel de introspecţii şi uite de fapt una din diversele definiţii ale Teatrului! Sincer să fiu, chiar şi pentru o astfel de piesă de teatru de rang mediu aş mai face o vizită scaunelor pliante ce-mi permit să văd de aproape un fel de film cu actori la câţiva metri distanţă de mine! Piesa „O zi de vară” este una deloc complexă dar nu confundaţi asta cu ceva negativ căci în esenţă, este ceva demn de vizionat şi aplaudat pentru poveste, interpretare şi rolul jucat de actorii serioşi şi hotărâţi ce apar pe scenă cu o poftă rar văzută în alt domeniu!