Mai de demult, cum se zice, mă vizitase Profesorul (Marin Mincu, adică), în cămăruța mea înghesuită de la etajul 7. Urma să discutăm despre niște cărți, în curs de apariție la editura Pontica, cu textele-n față. Într-un târziu, s-a hotărât să plece și s-a îndreptat spre lift, urmat imediat de mine, care închideam ușa. Am observat, în acele câteva secunde, cum un vecin l-a ocolit ostentativ și-a preferat să coboare pe scări, de la etajul 7. „De ce-o fi făcut asta?”, l-am întrebat pe Profesor, care, în hainele sale italienești și cu privirea dârză, părea într-adevăr să degaje prestanță. „Pentru că-i un om mic”, mi-a răspuns.

Oamenii mici nu suportă, endemic, vecinătatea celor mai mari decât ei. Aceasta le transmite, la modul direct, senzația propriei lor condiții reduse. Oamenii mici știu că sunt mici, și-ncearcă, prin diverse subterfugii, să se ascundă. Se simt bine doar în haită, acoperiți de zgomotul de fond al mârâiturilor celorlalți. Acolo, mârâitura lor nu se mai poate distinge. Oamenii mici adoră să fie indistincți – și să mârâie.

N-am avut asemenea complexe (ceea ce nu-nseamnă că-s om mare, dar nici prea mic). Când am vorbit, în toate locurile pe unde am fost, cu ceva personalități, am făcut-o întotdeauna de la egal la egal. Țin minte și acum momentul când, aflându-mă în spatele lui Ismail Kadare, în aula Universității din Viena, și observându-l cum mormăie, am deschis conversația și Kadare aproape c-a uitat să-și ia premiul Herder, care tocmai ce i se decerna.

Oamenii mici sunt răi, dar nu între ei. Dimpotrivă, se protejează reciproc. Se camuflează. Oamenii mici folosesc, ca pretext, acuza că celălalt este un om mic. Dacă-i ajuți pe oamenii mici, ei vor rămâne cu impresia că-ți datorează ceva, și această idee le va cauza, psihanalitic, dorința de revanșă. Nu-i ajutați pe oamenii mici! Vor vrea, cât de curând, să vă ucidă-n efigie.

Are Eliade un text, scris în Lisabona, despre Omul mare – unul ce crește, necontrolat, dar care rămâne, în sensul figurat, mic. Asta-i impresia pe care o au despre ei oamenii mici – aceea că sunt mari (deși știu că nu-s, dar așa le place să creadă). Oamenii mari au, dimpotrivă, impresia că sunt prea mici.

Un om mic se răzbună, personal, pentru ajutorul dat, într-un moment sau altul, fiindcă-i dă o senzație de disconfort – de ce să aibă nevoie „omul mare” (așa cum se consideră), de ajutorul „omului mic” (așa cum ne consideră)? Îi este clar, de aici, că este el însuși un „om mic”. Și asta detestă cel mai mult omul mic: să fie vizibil, pentru toți, că este mic. Într-atât de mic. Infinitezimal.

Am avut o grămadă de legături, trecând prin experiențe diverse, de-acest gen. Am fost student în Constanța, din nou student, la Viena, masterand, doctorand, post-doctorand în Florența. Niciunul dintre îndrumătorii mei, din aceste perioade, nu mi-a cerut ceva în plus, nu s-a dat „mare”. Niciunul n-a fost „om mic”, cu toate c-au fost extrem de diferiți: de la Marin Mincu, deja amintit, la Alfred Ebenbauer (rectorul universității vieneze, în acea vreme), Dan Zamfirescu (coordonatorul lucrării mele de master despre Cioran), sau Giovanni Rotiroti, profesor de literatură română la Napoli. Pe oamenii ăștia îi privesc cu fruntea sus, oricând, chiar dacă unii nu mai sunt în viață. La judecată, ştiu că ne vom vedea. Îi privesc, în schimb, cu pleoapele aplecate, foarte curios și râzând, pe cei care-au fost în spatele lor – oamenii mici.

Oamenii mici sunt răzbunători, cei mari sunt generoși – am mai spus-o. Nu că m-aș lăuda, dar cred că sunt destul de pregătit ca să-i pregătesc, la rândul meu, pe alții să nu devină mici. Experiența din ultimii doi ani a fost una amară pentru mine. Măcar am învățat să-i recunosc pe aceşti oameni mici, aproape că după miros. Sunt ăia care evită să ia liftul cu tine, fiindcă știu ce le vei spune, de complezență. Cei care nu vor să (se) vadă-n oglindă.