Aurel Dumitraşcu (1955-1990) a absolvit Facultatea de Filologie la Iași, cu o lucrare despre poezia lui Virgil Mazilescu și a lui Daniel Turcea. Poet de referință al generației ‘80, Dumitrașcu a apucat să-și vadă publicate în timpul vieții doar două volume de poezie: Furtunile memoriei (1984) și Biblioteca din Nord (1986), însă prietenul său, scriitorul Adrian Alui Gheorghe, s-a îngrijit cu mult zel de apariția manuscriselor lăsate în urma sa de către A.D. Astfel, începând din 1992, au apărut cinci volume de poezie cuprinzând texte postume, mai multe antologii (cea mai completă rămâne Divina Paradoxalia, din 2006), un epistolar cu Adrian Alui Gheorghe (Frig, 2008) și un jurnal, Carnete maro, însumând aproape 1000 de pagini. Deși s-a stins din viață înainte să împlinească 35 de ani, Aurel Dumitrașcu rămâne un reper pentru poezia post-mazilesciană și una dintre cele mai atașante figuri ale anilor ‘80.

Bucurii de care mă sperii

– O puteam opri să rămână cu mine. Pe când acum

spun cuvinte din care nu se va face o casă nu se va

face. Și mereu jocuri absurde o gură de aer din care

se naște o lume – pe care o pierd într-un alt vis

așa cum soldații răniți pierd cu fiecare picătură de sânge

pe cineva din neamul lor aproape uitat.

Și până la urmă cine sunt eu care mă întreb cu vocile

altora? I se putea întâmpla unei trestii sau globului

acestuia de cristal. Dar ea nu avea nume de fată și

nimeni nu putea să o strige. Prin ferestre acum trece

sătulă aceeași cutie a milei.

din Tratatul de eretică (1995)