Aici voi încheia partea mea de rubrică, fără a exclude posibilitatea ca, într-un viitor relativ apropiat, să reiau această selecție de poezie actuală într-o „antologie critică”, însoțită și de o „addenda” în care să recuperez absențele cele mai notabile (Andrei Doboș, de exemplu) și, poate, autoarele/autorii care nu mi-au răspuns apelului…

Formula aceasta săptămânală pare să-și fi făcut treaba: poemele selectate nu au fost neapărat dintre cele mai accesibile, iar prezentările mele au fost prea lungi, anevoioase și încărcate de teorii auxiliare și informații contextuale (unele necesare, aș spune), dar au ajuns în doze regulate la un public mai larg decât cel al unei cărți specializate. Nu este decât o parte din poezia tânără de la noi, nici eu nu pot pretinde că am citit tot ce „mișcă” pe piață (deși lucrez la un blog care încearcă să listeze cât mai multe dintre sutele de volume de versuri tipărite în România în fiecare an, „proiectul poezie românească”). Nu mi-am propus nici să (re)cartografiez „generația 2000” propriu-zisă, nici să pariez pe tineri încă nedebutați sau care rămân deocamdată o promisiune – oricum, nu mă voi opri aici.

Alex Văsieș (n. 1993) se numără printre debutanții deja emblematici ai ultimilor ani (Radu Nițescu, care a debutat în același timp și la aceeași editură – Casa de Pariuri Literare –, îl consideră chiar „căpitanul america al generației mele”). Primul său volum, „lovitura de cap” (2012), pare să mai prezinte unele ezitări, oscilări între diferite moduri poetice, dar este și-așa surprinzător de matur, destul de coerent și de amprentat de o voce distinctă (suficient încât să fie suspectat deja de „sterilitate”). Unele manierisme și tehnici par împrumutate de la poeți bistrițeni și clujeni (cele două locuri în care a locuit), dar altele țin de obsesii personale pe care le certifică și textele pe care le va include anul acesta într-un nou volum, „Instalația”, între care și poemul cu același titlu de mai jos.

Într-un alt registru decât cel al alter-ego-ului infantilist din volumul „Metode” (2013) al lui Vlad Drăgoi (deși tot cu un „surâs de copil rău”), eul poetic de-aici (și din volumul anterior, unde s-a folosit de asemenea de motive sportive) sondează și el până la capăt egocentrismul reprimat (care marchează puternic sexualitatea și socialul). Cealaltă diferență majoră este că tehnologia și cultura nu joacă aici un rol pur și simplu auxiliar, ci ajung să motiveze (vampiric?) dezumanizarea și, în cele din urmă, devitalizarea (care motivează și inserțiile livrești: vezi Liubova Andreevna din „Livada de vișini” a lui Cehov). O atitudine neîndoielnic nihilistă, dar pe care reușește s-o facă vizibilă într-o manieră îngrijit distorsionată, cu mijloace mai degrabă specifice textelor de „spoken word”, fără a invalida autenticitatea.

Instalația

Instalația cu lumini albastre, o văd seara înainte
să adorm, e mai puternică decît mine.
Îmi va rezista. O închid în beci o sută de ani și ea
tot va lumina. Eu o văd seara cînd mă uit în sus.
Eu nu voi mai lumina din persoana mea.

Numai să apară cineva să mă răsfețe,
să-mi facă plăcerile retorice, în scurt-
circuitul neînțeles și de asta îngrozitor în creștet.
Scut energetic pentru un băiat supradotat care nu
iese în lume. Și care nu sînt eu.

Pentru că eu mă uit la cablurile de curent
și nu le ating, să nu cadă zăpada de pe ele.
Firișor de zăpadă care s-ar topi, dispărînd
fără urme, nu foarte departe. Aici, aproape,
într-o altă lume. În care puțin am intrat și eu

cînd am dat la facultate și facultatea a greșit.
Numele soră-mii pe lista de admiși în locul meu
mi-a arătat o fisură spre mine într-o altă variantă.
Uitat de oameni într-o localitate micuță și elegantă.
O fată inteligentă, dar cu probleme, îmi pregătea

micul-dejun și viața, îmi răspundea la întrebări
cînd eram puternic agitat. Dup-amiaza plimbam
cîteva fetițe spumoase, le făceam
să zboare, după ce le cîștigam încrederea.
Ea îmi trimitea săruturi prin aer, în timp ce eu

puneam mîna între picioare și ziceam
„te fut, te fut”, foarte încet, cît să-mi poată
citi pe buze. Dar m-au rezolvat la decanat, s-a-nchis
fermoarul de aur și citesc acum pe Marlowe și pe Kant.
Mă ocup de Liubova Andreevna. Care vin toți tare

din spate și mă depășesc. Pentru că am obosit și intru
la boxe. Și ultima tură o fac singur, înainte de înserare,
după ce urmele lor s-au uscat. Linia de sosire, cînd o trec,
e topită, dar dau din mîini în semn de victorie și disperare.
Că am fost atît de aproape și am vrut să arunc bogăție

asupra mulțimii, într-o scenă de care am tras
la maxim, pentru propria plăcere.
Cînd unora li se face urît și greață, și îi doare
în tot corpul că nu înțeleg; luminițe albastre sub
pleoape, apăsîndu-i în saltele, pînă dau de arc.

Se sparge inteligența și se sparge plăcerea
și videoul cu fata într-un palton de astrahan cum levitează,
spre o paralelă mai primitoare, găsită în ultima fază.
Dar va veni natura să-mi pună surîsul pe față.
Surîs de copil rău, care e   ultima șansă.

Și o să trec după ea și o să ne plimbăm pe sub
copacii ăia de-acolo, în sus pe cărare, cînd se face lumina albastră.

(Alex Văsieș, Instalația, Cartea Românească, București, 2016 – în curs de apariție)