Când nu lucrează la bancă și se semnează în continuare prin acte Robert Mândroiu (așa cum este semnat și volumul său de debut din 2006, Efectul de peliculă), Dmitri Miticov (n. 1980) se așază într-o cameră (probabil) obscură și developează bucăți (auto?)biografice în care devin foarte evidente – ca puse sub lupă – modurile prin care tehnicile, tehnologiile amprentează memoria, afectivitatea, relațiile sociale.

 Formații ca Radiohead sau Sigur Rós – prin atmosfera, versurile, videoclipurile lor – sunt la fel de importante pentru această poezie narativă ca modelele livrești: se pot recunoaște unele dintre tehnicile lui M. Ivănescu, iar registrul hiperactual pe care îl are uneori vocabularul îl plasează alături de Gabi Eftimie și val chimic ori poate alături de poeții clujeni. Niște observații, descrieri poate prea simpliste, dar, sper, în măsură să atragă și atenția celor care nu sunt familiari cu – de exemplu – teoriile postumaniste. Și asta este măcar impresia mea – că demersul poetic al lui Miticov se susține, are o coerență care poate suporta și un eu poetic aparent tradițional, dar și zone de discurs științific (de exemplu) pe care le insolitează eficient. Deși uneori nu pare deloc, chiar este poezie – căci, spre deosebire de autenticiștii contemporani, el știe că viața rămâne în altă parte.

Liniștea din camera mamei

Să ne imaginăm pentru o clipă

că mama a închis uşa camerei

şi a rămas singură pe marginea

patului. E bine să spunem că asta

e o fotografie din care nimic

nu răzbate pînă la noi, nici măcar

gestul mîinii prin aer care trimite

deznădejdea înapoi înăuntru.

Să ne imaginăm că soarele ar coborî sub tocul ferestrei,

împingînd pe neaşteptate în cameră umbra unui

tricou întins la uscat pe balcon

de care ea s-ar speria şi ar începe să-şi frămînte

cu degetele pielea moale a gîtului.

Şi poate întocmai ca umbra tricoului,

o supărare îndelung amînată

să-i întunece faţa.

Însă de cealaltă parte a uşii închise, de unde stăm,

asta e tot ce putem face cu liniştea care vine

din camera mamei:

s-o primim între noi

ca pe un copil bolnav

şi să facem cu ea filmuleţe educative.

Înainte de a mă hotărî să merg către baie,

imaginaţia mea deschide un drum pe care

deja am pornit, convins că

dacă dau drumul la apă

oamenii de pe hol încep să vorbească.

(Dmitri Miticov, Dmitri: uite viața, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2012)

foto: Andrei Dósa