Andrei Bodiu (1965-2014) a făcut parte din „Grupul de la Brașov”, al cărui mentor a fost Alexandru Mușina, debutând după căderea comunismului în volumul colectiv Pauza de respirație (1991, împreună cu Simona Popescu, Caius Dobrescu și Marius Oprea). Bodiu a fost unul dintre cei mai valoroși autori ai promoției sale, atât ca poet, cât și ca profesor, formator și critic – Direcția 80 în poezia română (2000) este și va continua să fie un titlu de referință. Volumele sale de poezie, de la Cursa de 24 ore (1994) până la Oameni obosiți (2008) și Firul alb (2014, apărută postum) au impus unul dintre discursurile cele mai inteligente, mai reținute, mai occidentale din poezia scrisă în limba română în ultimii 25 de ani. Cu un fler și o minuție exemplare, cu o ironie caldă și stenică, Bodiu a reușit lucruri excelente într-o poezie despodobită, reținută, lucidă, conștientă de sine și de falsitatea oricărei poze ostentative. Subtil și nezgomotos, cărțile lui A.B. fac legătura între poetica dominantă a generației ‘80 și discursurile câtorva dintre cei mai buni poeți tineri de azi.
Mado
M-am întâlnit cu Cornel m-a întrebat
Dacă ai murit
„Da” i-am zis ne
lovea soarele în cap pe
amândoi în dreptul băncii m-am întâlnit cu Claudiu
m-a întrebat dacă e adevărat
„Da” i-am spus
În faţa noastră două
grăsuţe desenau ixuri
pe role
„uite balerinele” a zis Claudiu ne-am
hlizit amândoi el
avea două reviste într-o pungă
într-una scria că ai murit în cealaltă
va scrie săptămâna viitoare.
Un fragment de copilărie:
un bărbat de care nu-ţi
place să-ţi aminteşti
urinându-și pe palme
ca să-şi domolească durerea bătăturilor apoi
râgâind prelung în timp
ce tu în rochiţă te întorci o iei la fugă
fugi până cazi
cazi în apropierea gardului nu plângi îl auzi
cum iese trântind poarta închizi ochii îţi asculţi
bătăile inimii vezi din nou silueta neagră a bărbatului
îndepărtându-se deschizi ochii
un fir de iarbă îţi zgârie pleoapa.
Şi apoi anii de bere şi vodcă
vodcă proastă şi multă
şi euforia din timpul şi greaţa de după toată
vodca şi berea proastă înghiţită pe frig pe căldură
deznădejdea împingând cu mânuţele bolovanul din burtă tu
statornică precum
felinarul din dreptul
aceleiaşi cârciumi în care ţi-am văzut muşchii
zbătându-se-n aşteptarea prăzii
Şi ameţeala lacomă şi
ameţeala de la capătul tandreţii de la capătul culoarului
vertij
„Să ne dăm în carusel” cum spunea prietena
ta priveai bara albă
de la parter
vertij
toate poemele amestecate în minte în
poşetă din care ai scos
o batistă mică un ruj vechi toate
în iarbă
natură moartă
în ultimul hal.
Şi-n noaptea aceea
gustul ceaiului de
sunătoare aşezat peste
gustul vinului de surcele.
Undeva într-un colţ al minţii tale
imaginea lui mărită ca-ntr-o poză
din revistele nemţeşti
ca-ntr-un poster faţa
lui la mii de kilometri tăcută îngândurată amintindu-ţi de tine
de vinul de surcele pe care
ultima dată l-aţi vărsat în chiuvetă cu cât dispreţ
pe faţa ta frumoasă odată
schimonosită.
Şi fierea
ieşind la plimbare ca o virgină
din trupul tot mai flasc tot mai buhăit
(scârbă de lume şi de tine)
izgonită întemniţată tot mai adânc
în propriul hău colorat în sepia
ca-n dimineaţa când târai
Fierea cea blondă dalba virgină pe treptele trupului
tău până mai sus
în gât
şi mai departe.
Ehei, la sanatoriul din munţi
cum te plimbai Claudia Chauchat fără
umbreluţă cu ochelarii de
soare gata să decoleze în
noul mileniu cu privirea învăluită
de albul năucitor al halatelor
ehei, respiraţia devenise
neliniştitor de egală şi
ai fi vrut s-o iei la fugă în jurul camerei să vadă şi
ceilalţi că nu eşti o legumă eşti
chiar Claudia Chauchat şi dacă nu
măcar verişoara ei.
Poate că atunci când ai călcat
desculţă pe cimentul rece
poate atunci când ţi-ai
privit în oglindă
ridurile cearcănele
poate când ai rămas goală
cu privirea lipită
de bec un bec chior înfiletat parcă în sânul
tău stâng.
Poate atunci ţi-ai amintit
Că ai lăsat uşa deschisă ai simţit apa fierbinte
Apăsându-ţi umerii te-ai mai gândit odată
La capătul puterilor.
Am căutat numele tău
în toate ziarele în
unele a apărut în
altele nu.
Se zice că eşti
pe jumătate uitată
m-am gândit în timp ce-nvârteam polonicul
mare-ntr-o oală mică de ciorbă
„Eşti pe jumătate uitată”
am zis tare-n bucătărie
să mă audă pereţii
„Eşti pe jumătate uitată”
De acum de când te îngroapă
din momentul în care
ciorba a început să fiarbă.
din Oameni obosiți (2008)
