Virgil Mazilescu (1942-1984) este o legendă pentru ultimele două generații din poezia românească, iar influența sa asupra autorilor din ultimele decade e de neocolit. Melancholia generosa pare să guverneze opera acestui scriitor atât de atent şi de drastic cu ceea ce a scris şi a publicat în timpul vieţii: cam 150 de poeme, adunate în patru volume: Versuri (1968), Fragmente din regiunea de odinioară (1970), Va fi liniște va fi seară (1979) și Guillaume poetul și administratorul (1983), considerate printre cărțile fundamentale, de la 80-iști încoace, pentru literatura română. Lecţia cea mai valoroasă pe care o oferă poezia lui Mazilescu stă în rafinamentul şi în eleganţa dicţiei în care e înfăşurată adânca sa melancolie. Versurile mazilesciene (în care descoperi un şlefuitor obsedat de perfecţiune) şi înscenările stranii, cu vagi ecouri suprarealiste, dau măsura unei poezii lucide şi neliniştitoare, care ne însoțește până astăzi. Apariția, cam o dată la un deceniu, a câte unei antologii din poezia lui V.M. (1994, 2003, 2013), primite cu entuziasm de promoții succesive de cititori și poeți, o demonstrează.

prefață

şi după ce am inventat poezia într-o încăpere clandestină din adâncul pământurilor sterpe – curajul şi puterea (omenească) s-au topit ca aburul

şi altceva în afară de faptul că m-am născut şi că trăiesc şi că probabil voi muri cutremurându-mă (ceea ce de altfel am vrut să spun şi acum doi ani şi acum trei ani de zile) deocamdată vai nu pot spune

îmi reiau prin urmare vechea limbă: începând chiar din clipa de faţă. o sucesc o mângăi o bat cu sete. dar sintagmele stranii în care (se spunea că) sufletul meu doarme ca într-o vizuină pierdută nu mă mai ademenesc. degetele subţiri care vor săpa canale-n pădure şi se vor întoarce acolo mereu şi vor intra încetul cu încetul în putrefacţie? degetele subţiri nu mă mai tulbură

din Va fi liniște va fi seară (1979)