Iustin Panța (1964-2001) a debutat cu volumul Obiecte mișcate (1991), urmat de alte cinci cărți, înaintea dispariției sale premature, la nici 37 de ani, într-un accident de mașină. Continuator, până la un punct, al lui Mircea Ivănescu, a știut să se desprindă la timp, dar a rămas mereu în relații cordiale cu poezia acestuia. Nu sunt multe cărțile scrise în doi în literatura noastră care să fi fost atât de reușite, de pasionante ca întâlnirea dintre Ivănescu și Panța în Limitele puterii sau mituirea martorilor (un roman rusesc) (1994). Poetician pur-sânge, Panța problematizează pe măsură ce scrie, și scrie pe măsură ce-și amintește, fiind un excelent monteur, în stare să sufle viață și peste cele mai prăfuite secvențe – care se dovedesc, grație celor ca el, inestimabile. Antologia postumă Mult înainte de sosirea trenului ea se gândește (Casa de Editură Max Blecher, 2014), conținând o selecție concentrată din opera sa, confirmă un lucru: scriitorul sibian rămâne unul dintre cei câțiva care au redefinit poezia românească din ultimul deceniu al secolului trecut.

Tatăl către fiul său

Mi-a spus tatăl meu odată

(altă dată mi-a spus: anonimatul e sfânt)

tu, fiul meu, pe toate le-ai făcut de-a-ndoaselea:

ai avut un copil și nu erai însurat,

te-ai însurat fără să ai o meserie,

ți-ai cumpărat tablou și nu aveai perete

de care să-l atârni.

Eu îi răspundeam: chiar și în momentul

când glontele pornit din pușcă

mai are câțiva centimetri până la tâmplă

mai poți să răstorni lumea, nu te îngrijora, tată.

Fiule, mi-a spus tatăl meu mie, astea sunt vorbe,

eu îți spun: bucură-te, căci fiecare gură de aer este o bucurie.

Nu uita: aproape o jumătate din viață dormim,

în somn nimic nu-i deosebește pe cei fericiți de cei nefericiți,

pe cei buni de cei răi.

Să dormi mult cât ești tânăr, la bătrânețe mai puțin.

Tată, i-am spus eu tatălui meu, când mă gândesc

că peste o sută de ani

nici unul dintre oamenii de acum nu vor mai fi

îmi vine să vomit.

Nu te neliniști, asta nu contează câtuși de puțin. Ascultă-mă:

așa cum vreau să-mi mișc părțile paralizate ale trupului meu

spre stânga și ele se întorc, dimpotrivă, spre dreapta,

așa se întorc și faptele noastre asupra noastră, curând.

Dar stai, unde pleci atât de zorit?

Trebuie să fie o scenă teribilă aceasta: să mori iarna

și să nu ți se topească fulgii de zăpadă pe obraz.

din Familia și Echilibrul indiferent (1995)