Profesorii de literatură (română, fiindcă aia „universală” ocupă – din fericire, aș zice – o prea mică parte din programă) predau o materie „solidificată” cu forța. Principiile fluide și negociabile care structurează lax practica literară (care nu poate fi epuizată cu totul de către un singur sistem teoretic) sunt resimțite ca „imperative” și „reguli” de îndată ce sunt supuse regimului didactic: toată complexitatea și toate nuanțele acestui domeniu trebuie să dispară printre rândurile cu formule (încă?) accesibile elevilor de clasa [inserați aici o cifră].
Cum de au ajuns „scriitorii canonici” să fie ceea ce sunt, cum de am ajuns noi (elevii) să-i învățăm, de ce să-i învățăm, cine spune că sunt semnificativi? sunt întrebări prea dificile. Așa ajungem la situația în care un absolvent de școală românească poate să rămână numai cu idei muzeale despre literatură (să creadă chiar că poezia se definește de la sine (!) prin specii… cazul unei specii ca pastelul) și, în cazul în care se apucă de scris (de ex.) poezie, să se descurajeze foarte repede în fața constatării că poezia sa scrisă mai mult sau mai puțin după o convenție demult istoricizată nu are niciun efect sau, din contră, să se încăpățâneze până ce va ocupa un loc în lumea literară „de rezervă”, neînțelegând prea bine ce se întâmplă, perpetuând diverse confuzii (de pildă, va crede că receptarea negativă a lui Păunescu sau a lui Vadim printre specialiști este rezultatul unei „conspirații”).
Confuzii firești, din moment ce nu poți afla cu ușurință care sunt cutumele câmpului literar (ideea însăși de „economie literară” pare o simplă vulgaritate celor mulți care vehiculează necritic „inspirația” romantică) și nici nu poți afla cât de diferită este definită (ca să rămân la exemplul anterior) poezia de la un nivel la altul. Cei mai mulți pledează în continuare pentru constructul intitulat vag „poezie cu rimă” (care, de fapt, nici nu a existat dintotdeauna și în tot acest timp, dar asta nu-ți spune nimeni la școală) – lucru foarte explicabil. Un lucru rămâne însă evident: ți se spune că Eminescu&comp. sunt „modele poetice”, deși toți cei care sunt predați ocupă un loc… pentru că s-au diferențiat într-un grad mai mic sau mai mare de precursori. Necesitatea acestei ipocrizii: „regulile jocului” rămân accesibile doar inițiaților sau celor cât de cât intuitivi, în timp ce fațada grav-romantică este livrată în chip de cunoaștere subiecților învățământului.
