„Trei zile dacă mai trăiesc, dar vreau să știu că s-a limpezit lumea, spune Elisabeta Rizea.
S-a limpezit oare lumea? Mai degrabă s-a ales. De o parte a ei, regizorii ororii și supraveghetorii ei, astăzi morți, dispăruți, știuți, neștiuți, ascunși, protejați. Apoi cei care au smuls dinții și gingiile cu cleștele de cuie: Oprea și Cârnu, și Marin, și Zamfirescu, și Vlădicuț Tănase; și Mecu, și lordache, și Apăvăloaie, și Maromet, și Ivănică. Și mulți alții care trăiesc printre noi dintr-o pensie de patruzeci de ani puși în slujba torturii.
De cealaltă parte a lumii mulți morți (zeci de mii? sute de mii?), cunoscuți și necunoscuți, cam tot ce a avut mai bun locul acesta și care au trebuit exterminați pentru a face să triumfe legea bandiților; și puținii rămași în viață, Elisabeta Rizea sau Cornel Drăgoi, care au mai putut vorbi și care continuă să aștepte cele trei zile în care ar urma să triumfe legea oamenilor pentru ca lumea să se poată limpezi…“ (Gabriel Liiceanu, Prefață la o spovedanie)

ELISABETA RIZEA (1912-2003) s-a născut în comuna Domneşti din judeţul Argeş. A sprijinit activ grupul de rezistenţă anticomunistă Arsenescu-Arnăuţoiu din Munţii Făgăraşului. A fost arestată şi torturată de autorităţile comuniste în 1952 şi 1961, fiind condamnată la 12 ani de închisoare.