Pentru că, după cum știm cu toții, Constanța este un oraș cu zeci de galerii și mai multe vernisaje pe săptămână decât poți vizita (vi s-a declanșat senzorul de sarcasm?), nu-i nicio pagubă dacă unei minți cenușii dintr-o anumită grupare UAP îi vine ideea strălucită – după luni de mici amenințări – să mă someze să plec de la minunatul vernisaj… minunat foarte!

Un comportament de genul acesta – demn mai degrabă de epoca de dinainte de 1989 – nu face cinste nimănui; e o bilă neagră în plus pentru o breaslă netransparentă în care mai totul a rămas nereformat, neexistând încă un circuit independent de artiști și galerii alternative (care există de ani de zile în alte orașe). În plus, mie mi se pare absurd; fac parte dintr-o generație care a crescut în același timp cu Internet-ul, prin care chiar poți deveni autodidact în aproape orice (astfel încât nu pot înțelege de ce mai există credință în diplome sau în așa-zise „secrete de breaslă”). Nu înțeleg de ce unii artiști din perioada comunistă, care aveau cu greu acces la reviste actuale de artă, erau capabili (chiar și în orașe ca Târgu-Mureș sau Oradea) să producă lucrări inovatoare, pe când – repet, din punctul meu de vedere – Constanța anului 2015 este sterilă. Puținii care ar putea dinamiza această zonă preferă să expună în București sau să stea la margine – ce motive ar avea să se lupte cu morile de vânt? Politicile culturale din zonă nu încurajează deloc o schimbare.

Nu sunt profesor, nu sunt legat de nicio instituție sau grupare (cum umblau zvonurile hilare la început), iar nici rubrica aceasta nu va sta în picioare o veșnicie. Am mai spus-o: vin din afara câmpului artelor plastice tocmai pentru a compensa lipsa de gândire critică și de alternativă în acest plan local (nimeni dintre cei avizați nu s-a simțit dator să deschidă o rubrică mai bună decât a mea) și pentru a contesta inerțiile voastre, ale tuturor celor care, expunând lucrări, se expun automat opiniilor, în speranța că aș putea stimula o cât de mică schimbare de atitudine. Cam atât.

*

Ultima expoziție de grup UAP Constanța, nefericit intitulată „Spectacolul Realității” (nu, nu e o carte de poezie proastă apărută la o editură stil Amurg Sentimental, este chiar titlul acestei expoziții), este – așa cum ne-am obișnuit – încă o adunătură de lucrări care nu au mare lucru în comun. În mod curios, lipsește fotografia, dar, în rest, avem de toate: picturi în ulei, acuarele, grafică, sculpturi, tapiserie… Reprezentări mimetice de secol XIX, ezoterisme, abstracțiuni informale sau chiar tentative de artă pop – ce nu încape în umbrela vagului termen de „Realitate” pe care îl învocă titlul expoziției?

Prima care atrage atenția este lucrarea lui Alexandru Baciu, „Oul lui Columb” (o compoziție care pare să fi fost inspirată de structura de puzzle cu același nume), cea mai spectaculoasă dintre picturile metafizice sau fanteziste expuse la noi anul acesta. Mai discrete sunt picturile cu tentă onirică ale Mihaelei Ciuștea de lângă intrare. În pofida titlului neutru, „Compoziție” de Alexandra Bădilă este un îndrăzneț portret pop cu femeie și melci supradimensionați (totuși, cred că ar fi avut nevoie de un fundal mai aerisit). Amintește de pop art și modul în care Constanța Petrescu Dănilă (care expune și câteva marine) alătură imaginea mărită a albinelor și fagurilor de miere personajului din „Stupărița, mama mea”. Tapiseria Iolandei Manolescu, tema cu variațiuni a lui Aurelian Broască (care expune și două scene autobiografice) sau „pescarii” Iuliei Balică sunt, una peste alta, tot atâtea argumente pentru a spune că secțiunea portretelor merită mult mai mult interes decât peisagistica.

E adevărat: maniera lui Florin Ferendino e cât se poate de decorativă, Niță Manolescu speculează spațiile albe, Mugur Coman saturează culorile precum expresioniștii de altădată, iar alții compensează prin dinamism ceea ce se pierde în claritate, dar mai toți peisagiștii (oscilând între mimetism și abstractizare) lasă aici de dorit. De exemplu, un personaj schițat naiv și niște urme de mâini fac o contribuție subtilă la impactul pe care îl are pictura de mari dimensiuni a Leliei Rus-Pîrvan, „Zi de vară la Balcic” (omagiu Margaretie Sterian?); despre sculpturile din același ciclu, din păcate, nu aș putea spune la fel de mult. Opace rămân și tablourile-obiect 3D ale lui Filiz Velula, în stilul său „cyberpunk” deja emblematic, dar de o „tehno-mistică” care lasă povestea exclusiv pe seama imaginației privitorului. În fine, ciclul „Melancolie” al Doinei Misian și lucrările lui Constantin Grigoruță (două dintre ele semi-figurative) promiteau o secțiune relativ interesantă de lucrări abstracte – dar doar au promis…

Cam atât despre ultima expoziție de la Art Gallery Constanța, încă o bifă pentru CV-ul artiștilor din UAP… și câțiva pași într-un spațiu care ar putea să vă găzduiască unele surprize mai plăcute, dar cam atât. Doar dacă nu vrem să fim realiști, nu?