Probabil că poeta emblematică a Constanţei, a acestui oraş deopotrivă bătrân şi tânăr hulpav în care (deşi nu ne-a întrebat nimeni) vieţuim, este Iulia Pană. Când spun „emblematică” nu o fac neapărat în sens pozitiv. Textele ei transmit, laolaltă, frustrările şi temerile, bucuriile şi tensiunile – sau aşteptările, „marile speranţe” pe care le dă un oraş cu port – ceea ce am numit, mai demult, „tomiscănimea”. Starea fluctuantă, mereu instabilă, ca valurile mării, pe care o are mentalul colectiv al urbei nu putea fi redată, bănuiesc, decât printr-o sensibilitate feminină exacerbată precum cea a Iuliei. Am mai scris despre ea, aici, vorbind despre un „trup fără cap” al poeziei. Însă acest volum care este (din nou, probabil) cel mai bun al ei, cel mai „fără de cap”, cel mai dezordonat, scalează cumva diferit lucrurile: este vorba despre Rigla de aer (TracusArte, 2013), dublat de antologia bilingvă Ebony bones / Oase de ebonită din 2015.

Ce este cu rigla asta? Spune Iulia, este un defectefect. Bine, unul de distanţă, care trimite însă şi la unul de situare. Poate a subiectului, ce „s-a născut prea mic”, „prea devreme”, şi înaintează, „creşte” o dată cu liniuţele unei invizibile rigle. Dar şi care, totodată, se poate comprima până la „două liniuţe”, retractil, ascuns. Aşadar „rigla” (fireşte, având aceeaşi etimologie cu „regula”) devine, din funcţie reglementantă, o funcţie oscilantă. Este „efectul defectului” sau şi, mai degrabă, „defectul efectului”. Rigla de aer, imponderabilă, scalează stările la fel de imprevizibile ale subiectului – şi, din acest unghi, îmi aduce aminte la modul cel mai concret de „geobusola” (Kluftrose) unui Paul Celan – care acţiona atât în plan orizontal, prin punctele cardinale, cât şi vertical, prin curenţii telurici. Rigla aceasta, ca şi geobusola, nu măsoară ceva consistent, mai bine spus nu măsoară ceva măsurabil. Este o riglă (o regulă) de aur tocmai fiiindcă este una de aer, fiindcă măsoară, adică, poate că însăşi devenirea noastră. Niciodată desăvârşită – din oase de ebonită.