Suntem în pragul unui război. Inevitabil. Am citit tot felul de analize și comentarii, am și scris despre ele. Am diseminat, în conștiința mea mărginită, zeci sau poate sute de atitudini. Sunt asaltat de aceste așa-zise opinii, nu mai pot scăpa de ele. În ochii mei, nu sunt decât încercări de manipulare mediatică. M-am obișnuit să cred că nu cred ceea ce propagă media. Nu suntem cei din televizor, dar nici nu suntem departe. Suntem, cumva, un fel de morți vii – automate purtate înspre o altfel de lume. O șampanie care face spume. Atât.

Toate ne duc spre război – între cine și noi? Inamicul este atât de ascuns, de inflitrat, încât se lasă cu greu predat. Fără îndoială c-avem capacitatea de a-l distruge, printr-o mobilizare la sol, dar ne convine? Niciodată nu vom reuși – mai mereu, probabil, vom greși.

Astea ne duc spre o concluzie care, probabil, era demult vizibilă: civilizațiile, religiile, culturile, cele care-și admit greșelile – au șanse să supraviețuiască. Cele care cred că nu cred, cu alte cuvinte se chestionează tot timpul asupra propriei lor misiuni. Cele care se interoghează, pe sine, tot timpul. Cele care sunt vii. O religie sau cultură care-și alege ca mijloc de acțiune violența este moartă din start, și dă dovadă de un înfiorător complex de inferioritate, ale cărui semne, după aceea, le regăsim pe străzile din Paris sau din celelalate mari orașe europene.

Cine crede (necondiționat) – de fapt nu crede.