Zeu al focului, al luminii și Soarelui, Sfântul Ilie este în Panteonul românesc stăpânul fulgerului. Identificat cu zeul iranian Mithra, în mitologia greacă cu Helios și cu Gebeleisis din mitologia geto-dacă, a preluat, odată cu creștinismul, numele și data de celebrare ale Sfântului Prooroc Ilie (20 iulie). Unii cred că în această zi se deschide cerul și se arată Dumnezeu cu Sf. Ilie care stă, în luna lui Cuptor, alături de alte divinități ale arșiței, din care unele îi sunt surori (Pârliile, Panteliile, Mucenița Marina), frați (Ilie Pălie, Pantelimon) sau vizitiu al carului ceresc (Foca.) În calitate de zeu solar se recunoaște după trăsura  cu roțile de foc  și caii înaripați, săgețile de foc, tunetele și trăznetele cu care luminează cerul. Ca divinitate solară și meteorologică, Sântilie  își folosește biciul de foc pentru a trăzni dracii și a pedepsi păcătoșii.

Ispitit și înșelat de Diavol, Sântilie își omoară – după unele legende – nevasta și fiul, după altele părinții. Căindu-se înaintea lui Dumnezeu, acesta îl iartă, îl trece printre sfinți și îl înalță la cer într-o trăsură cu roți de foc, la care sunt înhămați doi sau patru cai albi înaripați.  Carul celest este vehicolul zeilor solari și al eroilor mitici.  Semnifică forțele cosmice coborând din cer pe pământ: carul Cybelei (divinitate de origine frigiană, cunoscută şi ca Marea Mamă a Zeilor, expusă la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie din Constanța) asupra ogoarelor, cel al Afroditei coborând asupra dragostei, cel al lui Marte coborând asupra câmpului de luptă. Carul este și un vehicul spiritual, de aceea conducerea lui era o artă prin care cei care îl mânau își dovedeau capacitățile de a struni patimile interioare. “Carul (ca și nava) face legătura dintre două lumi, iar conducătorul său poate fi ambasadorul simbolic al lumii de dincolo sau un sol ce pleacă din lumea celor vii în lumea umbrelor. Ambivalența acestui simbol al victoriei (carul triumfal), al abundenței (carul alegoric), dar și al morții (carul mortuar) explică și prezența sa în sărbătorile de carnaval (< carrus navales), la nuntă sau la alte ceremonialuri comunitare” (Ivan Evseev, 1994, p. 29).

Conform credințelor populare, cum se apucă dracii de zavistii, de răscolesc norii, Sf. Ilie înhamă caii la căruță, pleacă prin cer și începe să trăsnească după ei. Când îl aud pe Sf. Ilie cu căruța, fug de se prăpădesc, și se ascund pe unde pot: prin pomi, pe sub strașina caselor, în turlele bisericilor și chiar în corpurile animalelor, în special câini, pisici și capre. “De aceea, pe vreme de furtună, nu e bine să lași câini și capre pe alături, nici să stai pe la strâmtori, pe unde poate să treacă vreun drac, ori să te pitulezi prin scorburi, că se poate întâmpla să fie vreun drac acolo, și când va trăsni pe drac, te trăsnește și pe tine. Ferestrele și ușile caselor să nu le lași deschise în vreme de furtună, că poate să se aciueze vreo spurcăciune de drac în casă și se poate să trăsnească casa. Dracul trage mai mult la carpen și de aceea e bine să nu pui la casă lemn de carpen ori să te adăpostezi sub carpeni în vreme de furtună. În vreme de furtună stai la luminișuri și mai bine să te plouă decât să te duci la adăposturi, că la adăposturi se duc și dracii” (Antoaneta Olteanu, 2000, p. 330).

Artur Gorovei ne spuce că “Cerul este o movilă nemărginită. Sfântul Ilie obișnuiește să iasă cu carul său ba la primblare, ba cu treburi de ale casei. Carul lui e lucru sfânt, dumnezeiesc, nedat lumii să-l vadă, și de aceea, când iese, acoperă cerul cu un nour. Acest car, spre a nu aluneca în mersul său, are pe talpa roții cuie mari ce-i slujesc la înțepenire. Aceste cuie, găurind bolta cerească, lasă să curgă ploaia (Gorovei, 1995, p. 48)”.  Tudor Pamfile adaugă despre caii sfântului că “sunt potcoviți cu potcoave de argint și, când îi gonește, bat din copite și scapără, și de aceea se văd fulgerele. Și când aleargă căruța prin cer, face mare hărmălaie, că-s drumurile rele; la noi pe pământ se aude atunci tunând” (Pamfile, 1997, pp. 113, 129).

Pentru ca să nu distrugă lumea, Dumnezeu sau Maica Domnului, i-a luat mâna dreaptă și piciorul drept, lăsându-l așa. Acest defect fizic ar fi un avertisment dat sfântului să nu  depășească măsura în exercitarea puterii magice dobândite, un semnal al necesității înfrânării și impunerii unei măsuri în folosirea stihiei devastatoare a focului.

Poveștile populare spun că Sf. Ilie are șapte tunuri: de ploaie, de secetă, de foamete, de holeră, de boli, de moarte și de bătălie cu care îi pedepsește pe păcătoși.  “Dumnezeu i-a dat lui Sf. Ilie tunul, puterea în mână, ca Sf. Ilie cu el să orânduiască norodul. Când vor face oamenii bine, să le dea bine, când rău, să-i pedepsească, să nu le dea pâne, să-i sparie, să-i omoare. Paloșul lui Sf. Ilie e cu două tăișuri, cu unul de aur și cu unul ascuțit. Când lovește cu cel de aur dă mană, când cu celălalt, dă piatră (Niculiță-Voronca, 1998, vol. II, p. 149).

După multe legende, la sfârșitul lumii, Dumnezeu va trimite pe Sf. Ilie să se lupte cu Anticrist. Sf. Ilie va fi rănit (sau decapitat) și sângele lui va cădea pe pamânt, aprinzându-l…