Am terminat-o aseară, şi vreau să spun, din prima, că este una dintre cele mai frumoase cărţi pe care le-am citit. În contextul operei lui Cărtărescu, este comparabilă doar cu Nostalgia – dar este mult diferită faţă de ea. Nostalgia (în prima versiune, intitulată Visul), am citit-o extaziat. I-am şi spus Valentinei (Gheorghe) că este o „carte de referinţă”, care va schimba decisiv literatura noastră (Valentina, dacă mă citeşte, cum susţine, ar trebui să-şi aducă aminte, cu atât mai mult cu cât, în roman, se fac referiri explicite la anumiţi scriitori constănţeni, de exemplu la T. O. Bobe – cu al său Cum mi-am petrecut vacanţa de vară).

Este o carte grea, la propriu şi la figurat. Are 847 de pagini şi cântăreşte aproape un kilogram. Este greu de ţinut în mână, şi aşa se face c-am citit-o, aproape, numai pe masă: dificil de manevrat, de citit, volumul are parcă consistenţa unui cub quadrimensional (obsesie omniprezentă-n roman). Este un hiper-volum, vorbind despre o hiper-lume. Dar de ce spun că el creează un stil solemn(oid), de mult timp prezent în opera lui Mircea Cărtărescu? Iată: fiindcă foloseşte în mod repetat determinante precum ambră, oliv, a clincheti, calcane, delabrat, precum Patapievici îl uza pe al său subreptice. Impresia este a unei lumi delabrate chiar prin simpla utilizare a termenilor. Dar, în acelaşi timp, este şi impresia fondării unui nou limbaj, al unui idioloect pe care, acum ştim, numai Mircea Cărtărescu îl va mai putea folosi. Şi la propriu, şi la figurat, cu Solenoid-ul său, Mircea Cărtărescu a dezvelit un limbaj poetic. Nu-i treabă uşoară, oricum am lua-o.

Da, este un roman inegal (cum s-a mai spus, sau cum a mai fost taxat). Dar este o inegalitate asumată, cu mult mai feroce decât în cazul, aproape bizar, cristalin, al Orbitor-ului. N-am suportat niciodată, în orice context, obsesia perfecţiunii – sau a naşterii ei. Nu cred că ceva poate fi perfect. Solenoid-ul antrenează bine, alternează, ficţiunea cu visul. Tocmai de aceea este viu, fiindcă nu ne dăm seama dacă lucrurile imaginate acolo sunt reale sau, în ultimă instanţă, ar putea fi visate şi de către noi. Solenoid-ul ne face să (ne) visăm. Îl văd ca pe o oglindă a Orbitor-ului, în care, orbit de propria-ţi lumină, te reverşi asupra ta. Un roman în care – sau prin care, faci orice ca să ieşi din tine. Un roman mare.

Nu mă îndoiesc că, prin Solenoid, Mircea Cărtărescu va lua acel premiu pe care scriitorii români nu-l pomenesc, fiindcă nimeni dintre ei nu l-a luat. Îl merită. Dar nu din perspectiva aceasta este importantă cartea sa: ci dintr-una mult mai umană, în care constă, de fapt, miezul cărţii: „Aş salva copilul” (pagina 338). Cu Bucureştiul în flăcări, demarând înspre cosmos, ce am salva, fiecare dintre noi? Copilul, chiar dacă se va dovedi a fi Hitler sau Stalin, sau o operă de artă? Copilul – ne spune Mircea Cărtărescu – şi prin asta, salvează fiecare copil din noi.