Am auzit, citit şi vorbit atât de multe lucruri despre această Soumission a lui Michel Houellebecq, ultimul său roman, încât m-am hotărât să scriu despre ea. Mi-am şi cumpărat-o, la un preţ destul de mare, deşi apăruse pe Internet în varianta originală franceză, piratată, chiar cu ceva timp înaintea lansării – programată să aibă loc în ziua atentatului de la Charlie Hebdo, amânată după aceea, şi după care, se pare, Houellebecq a fost luat în custodia serviciilor secrete franceze, până când se vor mai potoli apele. Problema este dacă apele se vor mai potoli, cândva. Actuala criză a migranţilor îi conferă cărţii lui Houellebecq valenţe aproape profetice. Fiindcă ea vorbeşte, oarecum, despre islamizarea Franţei – şi, prin ea, a întregului Occident. E normal să ne simţim frustraţi, numai la gândul unei astfel de ipoteze, după abia 8 ani de apartenenţă la Uniunea Europeană, şi este normal ca francezii să se simtă, la rândul lor, şi mai frustraţi, ca fondatori ai ei. O Europă islamică este de neconceput, în orice condiţii, şi poate că-ar fi fost mai bine să renunţăm la conceptul de cittadinanza zero, aşa cum atrăgeam atenţia într-un articol de acum câţiva ani, decât să construim astăzi garduri electrificate.
Un cuvânt şi despre traducere, Supunere, în versiunea lui Daniel Nicolescu, apărută la editura Humanitas anul acesta. Evident că se referă la sharia, legea islamică (care înseamnă exact acest lucru, „supunere” faţă de Lege), dar în franceză, ca şi în română, are mai multe conotaţii – printre care ar fi de amintit şi cele sexuale, în special din zona sado-masochistă sau homosexuală. Un termen mai potrivit ar fi fost, cred, cel de submisie. Care nu indică decât faptul că ne lăsăm sodomizaţi de propriul nostru discurs, „raţional”, „democratic”. Unul care ne duce direct către un altul, de tip autoritar. Mecanismul a fost descris perfect de către Adorno şi Horkheimer în Dialectica iluminismului. Şi funcţionează perfect şi astăzi, ca un ceas elveţian. Cu cât suntem mai „iluminişti”, cu atât vor veni mai mulţi să ne „ilumineze”.
Despre carte, acum. Nu cred că este vorba despre un discurs împotriva Islamului. Dimpotrivă, Islamul ne este redat în forme blânzi, soft, mai ales în celebrul discurs pe care rectorul Universităţii Sorbona, el însuşi convertit la Islam, îl ţine naratorului: „Aceasta e supunerea (…). Ideea tulburătoare şi simplă în acelaşi timp, niciodată exprimată până atunci cu o asemenea fiinţă. Este că punctul de vârf al fericirii omeneşti se află în supunerea absolută”. Da, este vorba despre o idee „tulburătoare şi simplă”, dar care ne cam macină. Mai există liber arbitru? În genere, mai există ceva? Este cu totul „tulburătoare şi simplă” şi motivaţia de la care porneşte întregul roman: cea a unei teze de doctorat despre Huysmans, cel mai decadent dintre decadentiştii francezi de la sfârşitul secolului al XIX-lea, un fel de Mateiu Caragiale al nostru, al cărei autor ajunge în situaţia imposibilă de a fi nevoit să se convertească la Islam. Dar nu acest fapt („convertirea”) îl tulbură, ci acela de-a fi nevoit să accepte un discurs atât de tare încât, de fapt, exclude orice comunicare. Cine poate, aici, vorbi şi în numele cui?
Am impresia, cu alte cuvinte, că această Submisie a lui Michel Houellebecq trebuie citită exact pe dos: cât timp nu de-misionăm, spunem lucrurilor pe faţă, cât sus-punem, şi nu ne su-punem, vom rezista.
