Într-o lume în care grija părinților pentru copii ajunge să îi îndepărteze sufletește de aceștia, romanul Tatăl celuilalt copil reamintește un lucru fără de care orice efort, oricât de bine intenționat, e în van: să te arăți preocupat nu înseamnă să fii mâhnit ori să descoperi lipsuri și ciudățenii pe care sa vrei cu orice preț să le repari, ci să arăți încredere și să te porți cu întelegere. Cu iubire. Ceva atât de simplu și atât de fragil…

Aniversarea a douăzeci de ani îi oferă lui Shahab prilejul unei introspecții asupra copilăriei sale, marcată de conflictele provocate în  familie de refuzul lui de a vorbi și de relația tensionată cu părintele său. Povestea romanului Tatăl celuilalt copil conturează, prin  ochii a două personaje, viața unei familii iraniene tipice din clasa de mijloc, în care fiecare suferă, într-un fel sau altul, sub povara  rolului pe care i-l impune tradiția. Tatăl lui Shahab, Naser, este convins că datoria sa față de familie se limitează la a-i asigura  confortul material, ignorând nevoile afective ale soției și copiilor. Maryam, mama lui Shahab, este nevoită să își sacrifice viața profesională pentru a se ocupa de casă și de cei trei copii, iar sentimentele de neîmplinire care o macină îi umbresc viața de familie.  În momentul în care muțenia lui Shahab este interpretată de adulții din jur drept simptom al deficiențelor mintale, neajunsurile existente între membrii familiei se acutizeaza tot mai mult. Shahab își pierde treptat încrederea în sine, ajungând la concluzia ca a eșuat în datoria filială și că nu este, de fapt, copilul tatălui său.

„Una dintre primele mele amintiri este o zi fierbinte de vară în care mergeam de mână cu tatăl meu și pe lângă noi a trecut un camion  plin cu oameni care strigau diverse lozinci. N-am să uit niciodată sentimentul pe care l-am avut când o lacrimă de-a tatei mi-a căzut pe mână.” (Parinoush Saniee)