După memorabila expoziție Ecaterina Vrana, Muzeul de Artă din Constanța revine în forță cu două expoziții de referință legate de UNArte București – o expoziție de grup a promițătorilor studenți de la secția „Artă murală”, promoția 2015, în paralel cu „Dressing the body” (Îmbrăcând corpul), o expoziție personală a unui profesor de la aceeași universitate, conf. univ. dr. Petru Lucaci.

Petru Lucaci (www.lucaci.ro) s-a născut în 1956, la Arad; trăiește și lucrează în București. A absolvit Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu” în 1982, fiind asociat cu generația optzecistă. Face parte din grupul 8 Art +, alături de Gheorghe I. Anghel, Marcel Bunea, Florin Ciubotaru, Darie Dup, Napoleon Tiron, Vasile Tolan și Vladimir Șetran. A expus în peste 250 de expoziții colective naționale și internaționale și a avut în jur de 40 de expoziții personale până acum. A câștigat mai multe premii importante (Premiul pentru Pictură UAPR, 2006; Marele Premiu „Constantin Brâncuși”, Bienala internațională de artă „Meeting point”, Arad, 2013 etc.) și i-a fost oferit de către Președinția României ordinul Meritul Cultural (în 2004). Este actualmente președinte al Uniunii Artiștilor Plastici din România, director al revistei ARTA (serie nouă) și director artistic al galeriei Victoria Art Center din București.

Expoziția „vorbește despre învelirea corpului pentru/întru dezvelirea lui, pentru relevarea acestuia dincolo de straturile concrete și simbolice sub care îl prezentăm și trăim, de câd lumea, cum altfel decât întrupat” (am citat din „statement”-ul publicat în catalogul „Dressing the body”). Lucrările expuse la Muzeul de Artă au fost realizate între anii 2008-2015.

Prin amabilitatea domniei sale și a echipei editoriale de la ARTA, am avut ocazia de a realiza în exclusivitate acest amplu interviu – unul, vă avertizez, destul de complex, din moment ce am încercat să evit suprapunerea cu alte interviuri, întrebările prea evidente. Lectură plăcută!

Yigru Zeltil: Atât în artele plastice, cât și în literatură, cei din generația ’80 s-au impus, s-au consacrat, au intrat în instituții. Unii par să-și fi încheiat opera, în timp ce alții, din păcate, au plecat devreme dintre noi. Dar dumneavoastră, iată, vă păstrați „în mișcare”. Ați mai afirmat că „un bun artist trebuie să surprindă” (citez dintr-un interviu cu Adrian Guță, publicat în nr. 4-5 al revistei ARTA, „Optzecismul vizual după 20 de ani”). Care este „secretul” acestei voințe de schimbare, de a nu încremeni în manieră?

Petru Lucaci: Este convingerea mea dintotdeauna că un artist trebuie să fie imprevizibil. Până la urmă, dinamica schimbării în societatea contemporană impune și o schimbare în mentalitatea artistului, pentru că e nevoie de o pliere pe exigențele momentului. Nu cred că mai poate fi conceput un artist care să-și fixeze la un moment dat o direcție și poate să rămână constant pe ea, din grija de a o proteja și frica de schimbare. Cred că schimbarea este o virtute și că trebuie să urmăm într-un fel sau altul dinamica schimbării din societate. Pentru mine ar fi trist să știu că mă duc la o expoziție și să mă întâlnesc cu lucruri deja știute, deja văzute. Ceea ce mă deranjează la alții… mă deranjează în același timp și la mine.

Un artist lucrează pe mai multe fronturi și proiectul care se coagulează mai repede, care se construiește mai consistent poate să aibă prioritate. Cred că a fost o problemă dintotdeauna a noastră, să ne sincronizăm cu preocupările zilei din spațiul contemporan. Generația ’80 prin asta s-a și remarcat, în general, prin nevoia de schimbare și de adaptare la fluxul de informații din epocă. Au fost printre cei care au vehiculat alte limbaje de exprimare, au folosit noile medii în discursul vizual, au încercat să se sincronizeze cu mișcarea internațională, ceea ce cred că a fost benefic pentru arta românească, a fost o etapă de înnoire.

Y.Z.: Actuala expoziție de la Muzeul de Artă din Constanța include lucrări din seriile „Black Cocktail”, „Black Therapy” și „Clarobscur” – toate centrate pe problematica negrului, care v-a preocupat încă din ciclul „Noctumbre”, prin anii ’90 –, dar și două cicluri foarte recente, „Layers” și „Striped”, în care reveniți la culoare. Natura vestimentației este cea care v-a obligat să vă întoarceți în practică la vocația de colorist? Se pot citi în cheie „satirică” aceste trupuri redate parțial, reduse la purtătoare a acestor obiecte ale civilizației (care sunt, în fond, hainele)?

P.L.: Obiectul expoziției de față îl constituie corpul. Corpul a fost dintotdeauna una dintre preocupările mele și mi se pare că este o resursă inepuizabilă. Practic, a fost cea mai importantă temă abordată în zona vizualului și a constituit mereu pentru mine o miză de abordare. Desigur, proiectele legate de corp au constituit chiar o etapă de cercetare mai aprofundată, în care am încercat să dezvolt un proiect mai amplu pe două paliere: o cercetare teoretică legată de corpul ca proiect cultural contemporan – abordări și provocări teoretice, replici artistice; pe de o parte, am încercat să pun în relație critici de artă cu artiști, cu cercetători din alte zone (filosofie, sociologie, medicină sau IT), ca să văd care este nivelul discuției din alte domenii despre corp. Mi s-a părut că tema – atât în ceea ce fac eu, cât și în pictura românească – este destul de previzibil reprezentată.

M-au amprentat unele expoziții pe care le-am văzut în spațiul european legate de aceeași temă, m-am lăsat contaminat de ce se întâmplă în spațiul european. Am încercat să transfer ideea și celor din jurul meu, care au intrat în acest proiect mai amplu. În urma discuțiilor pe care le-am avut în aceste ateliere teoretice, am extras câteva idei care mi s-au părut că sunt de actualitate pentru tema noastră și, în felul nostru, am desprins câteva teme pe care am încercat să le transferăm în zona vizualului. Aici m-am implicat și eu, dar i-am implicat și pe câțiva studenți de la Universitate, dar și alți tineri artiști. I-am pus într-o ecuație cu artiști care s-au consacrat în arta românească pe această temă, cum este Ion Grigorescu, Christian Paraschiv sau alți artiști care aveau deja o istorie pe tema corporalității. Una dintre temele pe care le-am desprins din discuțiile zilei a fost „corpul supravegheat” – pentru că suntem o societate a supravegherii, suntem supravegheați, ne autosupraveghem, ne evaluăm pe dinafară și pe dinăuntru – încercăm să creăm alte perspective de lectură ale acestei teme. Cred că a fost un proiect interesant, deja a livrat lucruri noi legate de corp.

O altă temă a fost, de exemplu, „celălalt corp”, alteritatea, corpul mai puțin expus, văzut și vehiculat ca motiv pentru reprezentările din artele vizuale. De aici una dintre ideile pe care le-am dezvoltat mai mult a fost corpul din haine, corpul absent, remodelat prin învelișul acesta de haine. De aici a plecat tema din „Striped”. Pe urmă am extins povestea la corpul-suport și seria de „Layers” și „Black Therapy”. Acestea au extins, într-un fel, ideea de corp-suport, pe care am încercat să suprapun elemente de limbaj vizual cu proiecții ale propriilor lucrări, care se constituiau într-un înveliș de expresie plastică pe un suport care este o construcție realistă. Cealaltă serie – „Black Therapy” – face joncțiunea între preocuparea legată de corp și cea legată de negru. Negrul e asociat în general cu zona tenebroasă, dramatică, funebră – fals. În primul rând, negrul este una dintre culorile fundamentale din expresia artiștilor tuturor timpurilor. Corpul pe care l-am folosit era tot un suport pentru acest înveliș, în care negrul devenea terapeutic. Deci, alte conotații ale negrului…

Y.Z.: Un fel de eliberare a negrului, nu?

P.L.: Este și curativ, este și terapeutic, dincolo de faptul că și pe corp, și eclerajul pe care am încercat să-l dirijez pe corp conferă strălucire negrului. Putem vorbi și de negrul-lumină, un alt registru al negrului.

Y.Z.: Cel mai adesea, lucrările dvs. sunt fie modulare (precum în cele două cicluri la care ne-am referit anterior), fie au, ca în „Black Cocktail”, un anumit caracter de flux continuu (sau de „scriitură”, dacă vreți), iar în catalogul acestei expoziției ați inclus și numeroase fotografii în care lucrările sunt plasate în contextul studio-ului. Credeți că, în viitorul apropiat, unele muzee vor tinde mai mult spre realizarea unor spații cu aspect de atelier, de studio, de spații mai personalizate? O tendință vestică actuală este cea de a lăsa publicul în incinta depozitelor sau chiar de a amenaja ca pe un depozit o întreagă aripă a muzeului. Să nu uităm că acest muzeu găzduiește atelierul lui Ion Alin Gheorghiu, care pare să provoace interesul vizitatorilor indiferent de gusturi, par să fie amprentați de impactul acestui mediu reconstruit – o anumită senzație de autenticitate… ca și cum artistul nu ar fi plecat demult. Credeți că, dacă am întâlni mai multe astfel de colțuri muzeale, am putea vede în asta un „comercialism”, un fel de profanare? Altfel spus, credeți într-o etică muzeală care ar fi astfel încălcată?

P.L.: În ceea ce mă privește, am încercat să gândesc o expoziție pentru Muzeul de Artă de la Constanța și, în procesul de construcție, am avut câteva propuneri. Una era o idee pe care am insistat în ultima vreme, ideea de „layer”, de suprapuneri, de relaționare a unor cicluri de lucrări care aveau elemente comune, dar și elemente de contrast. Punerea în relație a acestor limbaje care proveneau din serii diferite mi s-a părut că îmi exprimă mai bine intențiile, adică simultaneitatea unor preocupări. În atelier, un artist – și bănuiesc că nu sunt singurul – are nenumărate șantiere, proiecte distincte, fiecare are cursul său, dar ele se suprapun la un moment dat, converg sau devin complementare, devin contrapunctice – tipul acesta de relaționare între mai multe serii de lucrări și de preocupări mi s-a părut că este mai potrivit cu ce se întâmplă acum în spațiul contemporan, în care pictura a devenit instalație, nu mai sunt medii pure de exprimare, pictura s-a contaminat în relație cu alte genuri, cu noile medii și toate celelalte forme actuale de exprimare.

Am văzut nenumărate forme de expunere pe ideea de „depozit” sau de „aglomerări”, suprapuneri de intenții – lucru pe care am vrut să-l fac inițial la Muzeul din Constanța, dar m-am gândit că trebuie să-mi transfer atelierul în muzeu, ceea ce nu este un lucru prea simplu. De aceea, când am gândit catalogul, am mers pe acest tip de imagini care marcau preocupările mele din zona asta, a obiectului-instalație, mai ales că a fost o preocupare mai veche. Am avut o expoziție, „Out of surface/Ieșirea din suprafață”, întotdeauna m-a interesat ieșirea din bidimensionalitate sau din iluzia perspectivei din pictură … într-un obiect sau într-o altă realitate, chiar într-o realitate spațială, fizică. Pe parcurs am schimbat lucrurile și mi s-a părut interesant să vin la Constanța tocmai cu o temă legată de zona aceasta – nămolul de la Techirghiol – care m-a provocat la abordări specifice. Aș putea să le pun în relație cu alte cicluri legate de corp.

Expoziția de acum, așadar, nu mai relevă suprapunerile acestea de care beneficiază paginile din catalog. Dar și în ciclurile anterioare am încercat să pun în relație lucrări, chiar dacă desfășurate bidimensional, cu teme ale negrului exprimate cu mijloace diferite. De aceea este o imagine compozită. Chiar și în lucrările celelalte, unde este pictură pură (ulei pe pânză), am încercat mai multe registre de expresie care să dialogheze și să creeze o dinamică a schimbării în această desfășurare bidimensională. Mai mult decât atât, în unele asamblaje pe care le-am făcut și pe care nu le-am expus aici (este, totuși, un spațiu limitat) am încercat să relaționez pictura cu alte genuri de exprimare pe care le-am frecventat, cu fotografia, cu print-uri digitale pe pânză, cu o tehnică de cărbune. Am folosit cărbunele ca suport, cărbunele fabricat, nu desenul în cărbune. Mi-a sugerat un alt registru de expresie și mi-a îmbogățit repertoriul picturii cu perpective noi. Aceste genuri au constituit ciclul Black Cocktail, în care erau și teme ale negrului, dar și mijloace de exprimare care țin de materia neagră.

Y.Z.: Uniunea Artiștilor Plastici din România, în pofida organizațiilor alternative și a unor artiști tineri care, preferând să fie independenți, au contestat-o, supraviețuiește de aproape trei decenii. Care este perspectiva dvs. asupra U.A.P.-ului în contextul actual, liber, globalizant?

P.L.: Este normal ce se întâmplă la ora aceasta, este o evoluție naturală, firească, este bine pentru toată lumea să fie cât mai multe organizații care care gestionează acest domeniu și între care poate să fie o competiție. Este stimulativ pentru toată lumea.

Uniunea Artiștilor Plastici este o organizație care are aproape 100 de ani, este moștenitoare a sindicatelor artiștilor din România și, pe urmă, s-a transformat în U.A.P., are o istorie importantă. Ea nu intră în conflict cu celelalte organizații, care sunt independente; dimpotrivă, foarte mulți tineri intră în U.A.P., pentru că este singura organizație care încearcă să susțină activitatea pe aceast domeniu și să-i susțină pe artiști din mai multe puncte de vedere. Ea acoperă și dimensiunea sindicală, încercând să-i ajute pe artiști, să le pună la dispoziție ateliere din patrimoniu, galerii de artă, să lucreze pentru artiști în sensul normalizării unor relații cu autoritățile pe probleme de fiscalitate, asistență socială, de statut al artistului, încercând să promoveze și să susțină legi protective pentru acest domeniu. Nu în ultimul rând, are și o dimensiune profesională, în sensul că deține și galerii de artă în care încearcă să deruleze proiecte curatoriale cât mai profesioniste, încercând să acopere toate domeniile de exprimare din zona vizualului.

Dacă mai intervin și alte organizații care fac același lucru, este absolut minunat pentru zona artei. Sigur că există la ora asta și tendința de a fi cât mai independent. Asta nu exclude apartenența la o breaslă, așa cum este și în Franța, unde toți cei care operează pe domeniul artei vizuale sunt în La Maison des Artistes, care încearcă să protejeze interesele artiștilor și a domeniului. U.A.P. face un efort destul de mare ca să supraviețuiască, în condițiile în care a pierdut o bună parte din patrimoniu, în care nu mai are subvenții de la stat, așa cum se întâmpla înainte, deci posibilitatea de a ajuta artiștii este ceva mai limitată. Dar are câteva avantaje care ar putea să fie interesante pentru artiști: faptul că poți să primești un atelier, că ai acces la o galerie de artă, faptul că există o indemnizație de merit pentru artiștii cu o activitate excepțională, că o jumătate din pensie vine pe argumentul că ai prestat o activitate culturală. Probleme legate de taxa forfetară – iată încă o zonă la care aducem niște avantaje, sau faptul că artiștii în dificultate sunt ajutați dintr-un fond, „timbrul artelor plastice”, care mai este folosit și pentru proiecte culturale. Are o destinație precisă, se subvenționează doar proiectele culturale și ajutoarele sociale – lucruri destul de importante.

U.A.P. a încercat să promoveze legi care să avantajeze pe cei din domeniul artelor vizuale. Am obținut, de exemplu, o lege prin care se subvenționează revistele culturale naționale – și revista ARTA este o astfel de revistă care va intra într-un regim de normalitate. Și-a încetat apariția la un moment dat, n-a mai apărut deloc timp de 10 ani, apoi am reinventat-o, am adus-o la zi, am făcut o revistă europeană. Avem și o variantă on-line, care poate să stocheze informație la zi despre evenimentele care se derulează în spațiul românesc, este o platformă și de discuție, de dialog și de promovare a artei românești. Având o arie mare de acoperire, ea poate să facă bună propagandă artei românești și s-o pună într-un context internațional favorabil. Încercăm să ne adaptăm unei alte realități și, sigur, schimbarea nu se poate face peste noapte.

De acestă organizație nu beneficiază numai artiștii tineri, cu toate că ne focalizăm atenția pe ce se întâmplă cu noua generație și punem la dispoziția tinerilor câteva spații pe care le susținem financiar ca să se poate desfășura o activitate profesionistă, cât mai serioasă. Dar, repet, nu am prejudecăți vizavi de această organizație. În ea coexistă atât tineri, cât și seniorii artei românești – și mi se pare normal, trebuie să-i respectăm în mod egal pe toți, nu încercăm să excludăm pe nimeni din preocupările noastre. Sigur că încurajăm dialogul profesionist, sigur că Uniunea este un filtru și, până la urmă, nu toți absolvenții de învățământ superior de artă intră în U.A.P., pentru că există un concurs de admitere destul de exigent, care verifică activitatea, calitatea activății profesionale a absolvenților și îi selectează pe cei care rămân în domeniu și încearcă să fie activi. Nu putem să facem ierarhii, decât încercând în proiectele noastre să includem și o preocupare pentru premiile Uniunii, pe toate domeniile de activitate din sfera vizualului, care să se constituie și să răsplătească performanța profesională.

Y.Z.: Spuneați (în interviul pe care l-am citat mai devreme) că Joseph Beuys nu avea dreptate când zicea că toți vom face artă în viitor. Dar Beuys nu făcea decât să reitereze un motiv fundamental al avangardelor istorice, chiar Lautréamont (cu un secol în urmă) scrisese: „poezia va fi făcută de toți”. Și asta pentru că Avangardele au contestat separarea dintre artă și viață, dintre artist și public…

Prin urmare, dacă spuneți că artistul (profesional sau profesionist, nu-i așa?) este definit prin abilitatea, prin „capacitatea reprezentării”, ați putea fi contrazis prin argumentul că strategiile pe care le-au consacrat avangardiștii și mijloacele tehnologice (de la aparatul de fotografiat până la instrumentele erei digitale) au creat o lume în care atât instituțiile artei, cât și „spațiul profan” au acum bariere puțin diferite, poate mai difuze, parțial șterse, esteticul fiind disipat în toate aspectele „culturii”. În orice caz, o cu totul altă lume decât cea a secolului XIX (secolul apogeului artei „academice” și a apariției „artei pentru artă”). În cazul acestea, credeți că apărarea autonomiei artei ar putea fi considerată o pledoarie pentru conservarea contemplației (în fond) într-o lume a consumului?

P.L.: Se întâmplă un lucru interesant în ultima vreme, care a fost consacrat de arta conceptuală (ce a avut o viață lungă și, de fapt, nu a dispărut de pe piață). În această zonă s-au concentrat eforturi și tendințe interdisciplinare. A fost o perioadă în care interdisciplinaritatea era un lucru important (și este încă), pentru că, prin transferul de informație și limbaje dintr-o zonă în alta, toate artele s-au îmbogățit. La ora asta, au dispărut granițele…

De exemplu, performance-ul este o zonă de expresie pe care ne-o asumăm și noi, dar care a fost preluată din zona dansului și a teatrului, care s-au cumulat într-o formă nouă de exprimare în care era normal să intre nu numai artiști pe profilul tradițional, ci și alții din alte domenii. Sau arta genetică – de exemplu, era absolut nevoie să intre cercetări, să fie echipe interdisciplinare care încearcă să genereze un alt câmp de expresie. Eduardo Kac, când a făcut iepurele fosforescent [GFP Bunny, 2000], ne-a făcut să ne întrebăm: aceea este o operă de artă sau nu? În ce măsură vizualul poate să profite de o astfel de cercetare și să împingă lucrurile dincolo de limitele pe care și le-a fixat în timp?

Este obligatoriu să se creeze astfel de echipe interdisciplinare, dar nu cred că se pot substitui artiștii cu oameni din alte zone care vehiculează alte limbaje. Ei pot să îmbogățească domeniul, nu pot să substituie profilul artistului. De aceea, după zona de artă conceptuală (care a ocupat o plajă de cel puțin 30 ani din secolul XX) au revenit artele tradiționale în prim-plan, în care se recupera profilul tradițional al artistului, în care intra și abilitatea, tehnica, capacitatea de a face, pentru că nu poți să renunți la pictură, un domeniu care s-a consacrat de secole…

Y.Z.: …Dar pentru artele figurative contemporane este relevantă capacitatea de a teoretiza, de a conceptualiza…

P.L.: Sigur că da, profilul artistului contemporan s-a completat cu perspectivele acestea conceptuale, încercând să orchestreze un complex de factori care să împingă lucrurile spre o altă formă de exprimare. Normal că un domeniu nu poate decât să profite de intersecția cu celelalte preocupări, chiar dacă sunt și din afara sferei culturii. Desigur, cele din sfera culturii au interacționat și s-au creat genuri mixte, pe care nici nu le mai poți localiza, țin doar de mișcare, să spunem… Zona de dans contemporan se suprapune cu cea de performance. Zona de film, de video art a încercat să-și identifice zone de experiment, în care vizualul ca limbaj substituie epicul, narațiunea din construcțiile tradiționale de film și este o zonă prezentă în toate muzeele de artă contemporană.

Este o realitate care, la un moment dat, a speriat și s-a consemnat moartea artei, moartea culturii, pentru că toți, așa cum zicea Beuys, am fi în stare să facem artă… Nu cred, cred că există investiții pentru fiecare zonă (și pictura, de exemplu), tot timpul se reinventează. Sigur că, cu o istorie impresionantă în spate, este greu să găsești culoare noi de exprimare, dar ea n-o să dispară, este atât de ofertantă ca zonă de cercetare, încât poate este neputința noastră de a împinge lucrurile mai departe, dar, cu siguranță, vor veni generații care, dacă nu-și pierd deprinderile astea de acumulare a unor limbaje specifice și de exersare a lor (dar și îmbogățire a lor), vor găsi cu siguranță posibilități de înnoire.

Y.Z.: Ce i-ați spune unui artist la început de drum, ale cărui voințe și neputințe se pot lovi de complexitatea contextului în care se află și de copleșitoarea abundență de informații și de posibilități pe care le are în față?

P.L.: Cine intră în zona artei își asumă un risc major. Riscul să eșueze la un moment dat… Dar cei care sunt motivați să rămână acolo, într-adevăr vor găsi satisfacția unor împliniri imporante. Arta este o miză, dar și o formă de exersare a unui alt mod de viață. Artiștii se identifică cu zona pe care o ocupă și încearcă să construiască indiferent de greutățile pe care le întâmpină în parcursul lor.

Așadar, i-aș spune unui tânăr artist să-și asume până la capăt condiția, să nu dezarmeze. Este o competiție extrem de dură, dar, dacă ești suficient de motivat, vei ajunge acolo unde trebuie. Nu cred că există satisfacții mai mari decât intrând într-o competiție reală – și noi acum avem șansa unei competiții reale, pentru că nu este doar cea internă, ci spațiul acesta globalizant te pune în situația de a dialoga cu arta lumii. Cred că este o provocare pe care merită să și-o asume orice tânăr, indiferent de șansa sau de neșansa de a ajunge până la capăt. Parcursul acestui drum este mai important, până la urmă, decât finalizarea unor intenții într-un registru ideal. Este o formă de existență. Dacă ți-o asumi, nu mai contează dacă și reușești.

Y.Z.: Vă mulțumesc pentru interviu.