Locuiesc într-un apartament dintr-un bloc cu patru etaje. În total, nouăsprezece familii. Îmi stimez vecinii din oficiu, îi salut și mă salută. Aproape toți par oameni normali. Treaba asta durează, însă, cât timp ne aflăm pe spațiul public. Imediat ce au tras ușa după ei, în intimitatea propriei case, li se întâmplă ceva groaznic: devin ei înșiși. De exemplu, mă întâlnesc în fața blocului cu doamna x de la etajul y. Este însoțită de băiatul ei care are vreo 12 ani. Sărumâna, bună ziua etc. Intru odată cu ei în bloc, îmi descui ușa, intru în apartament, vecina și copilul își văd de drum. După câteva minute, poate cinci, încep să se audă răcnetele vecinei. Dar răcnete, nu glumă! Zbiară din motive obscure. Își ceartă feciorul. Prin pereți se aude foarte limpede fraza: Nu mă mai enerva că încep să țip la tine!!! Și tot așa, scandal, vreme de jumătate de oră. Mai târziu ne întâlnim iar în preajma blocului. Doamna zâmbește.

În apartamentul ăsta m-am mutat prin noiembrie. În ianuarie, nu mai știu ziua și nici ceasul, priveam melancolic prin fereastra sufrageriei. Peisagiul mă îndemna la considerațiuni filozofice legate de trecerea ireparabilă a timpului, parcă. Exact când observam cu mai multă acuitate căderea oblică a luminii pe frunzele veștede ale caisului, de undeva de sus, nu din Cer, a picat un obiect masiv. Inițial am crezut că e vreun vecin. Era doar un brăduț. Știu că sună suprarealist, dar da! era braduțul de Crăciun al cuiva care nu mai avea nevoie de el și care alesese o metodă practică și rapidă de a face ordine prin casă. Am ieșit în grădina din fața sufrageriei, am tras brăduțul dintre crengile pe care rămăsese agățat și l-am dus, nefericitul, la gunoi.

Vecina care locuiește exact deasupra noastră are o viață liniștită. Este o profesoară pensionată. Pe stradă, dacă o vezi din spate, pare o tinerică fâșneață, îmbrăcată cochet, cu fustă roșie, destul de scurtă. Marea eroare ar fi, însă, să apuci s-o vezi din față. Credeți-mă, fardul ăla roșu tras ca o dungă pe obraji este de neuitat. Nu știu de ce, când o văd, simt fiorul pe care mi-l provoacă filmul Psycho. Toate astea sunt, desigur, anecdote. Fiecare se îmbracă și arată cum vrea și cum poate. Anecdota se termină, însă, la cele mai ciudate ore. În liniștea nopții, din tavan se aud scrâșnetele unei mobile grele plimbate pe podea. Apoi se aude ceva căzând și rostogolindu-se. Iar, scrâșnete. În fiecare noapte, după 1. 30. Uneori scrâșnetele se aud dimineața la 6. După ele, invariabil, cade bila de bowling. Până acum, pare să nu fi lovit popicele.

Cum-necum, dinspre cele patru etaje de oameni cumsecade, în grădinițele care flanchează blocul reușesc să zboare mucuri de țigară, cutii de bere, coji de semințe, ciorapi, pamperși, prezervative, sticle, pungi cu resturi și alte obiecte surprinzătoare. Cine anume le aruncă? Mister total.

Zilele trecute m-a prins vecinul pensionar de la parter, un domn cumsecade. Am vorbit una și alta, mai precis el a vorbit și eu am ascultat docil. În timp ce vorbeam, un muc de țigară încă fumegând, zbrrr!!!, ca pupăza de poveste, în gardul viu de lângă mine. Vecinul s-a oprit și, vreme de un minut, am contemplat în tăcere fuioarele de fum alb care creșteau din vegetație.

Cum să fie românii leneşi? Păi vecină-mea care stă cu un etaj mai sus începe să-şi mutele mobilele din casă la şase dimineaţa, în fiecare dimineaţă. Împinge scrinul din dormitor până în sufragerie, mută canapeaua din dormitor în bucătărie şi, în sfârşit, aruncă chiuveta pe geam – aici am glumit, nu vecina aruncă chiuveta, ci băiatul vecinilor de la 4, şi nu e chiuveta ci o pungă cu apă. După ce mută mobila, vecina se odihneşte urmărind ştirile. O fi fost surdă de la început, o fi asurzit între timp, nu ştiu, dar dacă închid ochii şi sunt atent pot să disting fără probleme ultimele veşti. Când nu se mai aude hărmălaia de la televizor, înseamnă că vecina e odihnită şi gata de o nouă etapă a finisării detaliilor unei vieţi dacă nu fericită, măcar obsedant de ordonată: scutură, de la geam, mochete, preşuleţe şi pături verzi. Pune în funcţiune maşina de spălat, cam hodorogită după cum se cutremură şi, după o perioadă lungă de agonie, întinde în micul uscător rufele din care se scurge pe treptele blocului o zeamă vag colorată. Uneori, mă surprinde liniştea. Ştiu că ea nu a murit şi că, poate, doarme sau a leşinat un pic. Prin peretele dormitorului se aud acum alte zgomote.