„Arta contemporană este o ladă de gunoaie”, „Artiștii contemporani sunt niște șarlatani fără suflet” și o serie de alte clișee (de la „noile haine ale împăratului” până la „și copilul meu ar putea să picteze așa”) se repetă suficient de mult pe Internet și în afara lui încât să dea seama de un stereotip înțeles de la sine, și anume că arta contemporană (sau – o etichetă în grabă – „postmodernă”) ar fi realmente „proastă” sau cel puțin prea ezoterică pentru toți cei care nu fac parte din lumea artei, din elitistul procentaj 1%.

Mai grav decât aceste prejudecăți (firești, din moment ce pictura figurativă (post)renascentistă europeană rămâne pentru mulți primul contact cu istoria artei) este faptul că „avizații” nu prea încearcă să le combată, atâta timp cât oricine vrea să înțeleagă cu adevărat are acum la dispoziție nenumărate surse de informare. Poate că nu sunt un „avizat” (precizez că nu fac parte din nicio instituție), pentru că am o părere diferită în privința acestui subiect și pentru că sper că nu voi mai avea ocazia să citesc prea curând o atrocitate precum „Scrisoare deschisă către creatorii de artă urâtă” a lui Lucian Mândruță (cu fraze legendare precum „Artistul e un prestator de servicii care ţin de plăcerea noastră, nu de a lui!”, „Frumos e ceea ce se vinde! Frumos e ceea ce spune portofelul meu”, „De ce ne-am obliga să întreţinem arta, când încă n-am vindecat cancerul?” etc. etc.).

Poate nu sunt singurul care se așteaptă chiar și de la un articol din VICE (despre „arta postmodernistă românească”) să nu fie scris de cineva care nu a citit niciun teoretician al postmodernismului și care pare să nu fi auzit (!) de „readymade”-ul lui Duchamp (o convenție fără de care nu se mai poate astăzi, deși trebuie spus că este adeseori aplicată superficial)…

Poți (în ziua de azi, nu și acum mai multe decenii) să afli în câteva minute ce înseamnă „artă conceptuală” sau „expresionism abstract”, dar mai greu poți să-ți dai seama de ce asemenea lucruri au atâta importanță, de ce, de pildă, pictorii fotorealiști nu sunt considerați maeștrii zilele noastre (a trecut destul de multă vreme de la inventarea fotografiei, dar „boborul” pretinde în continuare de la pictor să fie un virtuoz, deși s-ar folosi de (foto)realism tot în sens decorativ; până la urmă, este tendința instinctivă de a dori imagini recognoscibile și de a evita necunoscutul, neobișnuitul – prin urmare, gradul nostru de acceptare sau de respingere a artei moderne este și o chestiune de (in)adaptare). Poți să vezi (și să te revolți pe bună dreptate) pentru ce prețuri absurde au fost cumpărate la licitații tablourile lui Pollock sau, dintre cei încă în viață, ale lui Gerhard Richter, dar să crezi (în mod naiv) că piața de artă ar putea certifica „valoarea intrinsecă” sau (în mod hilar) că artiștii poartă toată vina pentru starea aceasta de fapt. Sunt oameni care cunosc multe dintre aceste lucruri, dar pe care sensibilitatea proprie îi împiedică să aibă un grad mai mare de deschidere. Ce le-aș putea spune?

Creativitatea și inovația erau înțelese foarte rigid înainte de arta modernă (și un artist chiar putea fi inovator în prima jumătate a secolului XX, nu este un simplu mit). Astăzi ai la dispoziție, ca artist, nenumărate instrumente și modalități, nenumărate stiluri pe care le poți combina (chiar dacă elementele pe care le folosești s-au manifestat contradictoriu în epoca lor) – o libertate care poate părea și este sufocantă pentru unii (care nutresc nostalgia unei arte în care convențiile erau mult mai transparente și mai rigide – cea premodernă).

Mie îmi place tocmai această libertate și această diversitate (de care chiar unii artiști nu sunt conștienți), această relaxare dobândită după ce arta, multă vreme formalistă, a devenit și un discurs politico-socio-cultural, nu numai estetic (o consecință a tentativelor avangardelor istorice de a  scoate arta din capcanele relației unilaterale „producător”-„consumator”). Excesele unora dintre artiști (inevitabile atâta timp cât totul este permis), compromisurile galeriilor, răceala instituțiilor, cinismul pieței de artă și mizeriile lumii mondene sunt „vârful aisbergului” la care se reduce pentru unii această perioadă.

Partea pozitivă – cel puțin pentru mine, cel situat departe de marile muzee și de marile bienale – este faptul că, deși s-au întâmplat atâtea lucruri în secolul XX (mai ales în anii ’50-’70, când au apărut mai toate stilurile care se prelungesc până astăzi, într-un fel sau altul), nu există doar perisabile „vedete” (care încă mai re(s)pe(c)tă modelul Warhol, de pildă) și mii de „încă-studenți”, ci și reale cazuri (și doar așa, cred, mai putem vorbi de valori, atâta timp cât „Arta” nu mai este înțeleasă ca o esență, un nume, ci drept o judecată emisă de cine are mai multă autoritate sau mai mulți bani) în care tradițiile artistice rămân vii prin problematizare constructivă – oricât de paradoxal ar suna pentru cine vede în epoca noastră ironică doar nihilism, nu și reverență.

(Pentru săptămâna viitoare aștept posibile intervenții, întrebări, reclamații, orice, chiar și simple