Cultură, Eveniment

Autograf de fotograf?

(Dintre evenimentele constănțene ale ultimelor săptămâni, mi-au suscitat cel mai mare interes cele legate de fotografie – o expoziție colectivă („Mixtopic”, unde au expurs cursanții Centrului Cultural Județean „Teodor T. Burada”), două expoziții de autor (Elena Gheorghe a expus fotografie de teatru, în timp ce Lucia Tarase a expus portrete de muzicieni și nu numai) și lansarea unui album foto (și carte-obiect în același timp), „Rescrierea Secvenței” de Mihai Barabancea. Am tergiversat acest articol pentru a se sedimenta  ceva mai mult decât o cronică, dar, în mod evident, nici acum nu sunt mulțumit până la capăt.)

 

În mai mare măsură decât în alte cazuri, despre fotografie nu se prea poate vorbi la singular. Unii au încercat să fondeze o filosofie a fotografiei pornind de la realitatea tehnică a fotografiei (ca Vilém Flusser), alții au pornit de la experiența privitorului (ca Roland Barthes, care consideră că esența Fotografiei se poate rezuma în cuvintele „Acest lucru a existat cândva”), dar felurile în care poate fi folosită camera foto și scopurile avute în vedere sunt de o diversitate aparent reductibilă.

Iulia Pană, în timpul prezentărilor tinerilor fotografi care frecventează cursurile de fotografie de la Centrul „Burada”, afirma că dacă ar fi să avem răbdarea (sisifică) de a vedea mai toate fotografiile care se fac și sunt expuse sau postate în zilele noastre, am putea găsi foarte mulți artiști. Afirmație care ce m-a pus pe gânduri, și nu pentru că „artă” și „artist” sunt întrebuințați din ce în ce mai lejer (un truism al (post)modernității) sau pentru că, într-adevăr, fotografia a devenit cel mai la îndemână mijloc (potențial, atenție) artistic. Dacă realizăm niște „imagini frumoase” (am mai utilizat ghilimele acestea într-un articol anterior), certificăm că avem anumite capacități, un anumit grad de profesionalizare (din punctul acest de vederea), dar unde/în ce măsură intră „arta” (sau „artele”) aici?

Ceea ce m-a frapat la fotografiile Luciei Tarase, în care orientarea spectaculară nedusă până la capăt mi se pare că a produs portrete lipsite de „vibrație”, asupra cărora privirea nu insistă (expunerea într-un pub le aduce sub ochii noștri, dar le transformă în obiecte de decor), a fost „watermark”-ul (mai exact, numele autorului scris într-un colț) uneori deranjant de proeminent (deși am văzut cazuri și mai grave). Nu știu alții cum sunt, dar, dincolo de nivelul evident al rațiunii drepturilor de autor, cred că „watermark”-ul cel mai bun este stilul personal.

Sună simplist (încerc să nu-mi complic exprimarea), dar, dacă vine vorba de artă, mizez pe „obsesii”. Nu întâmplător m-a entuziasmat „Rescrierea Secvenței”, un album pe coperta căreia nici măcar nu apare numele fotografului bucureștean Mihai Barabancea (care a asigurat o lansare cu multe povestiri „de culise” și fotografii inedite). Setul de peste 100 de fotografii pare inițial să nu aibă o coerență structurală (de fapt, conform intențiile autorului, fotografiile se completează într-un regim de subtile asocieri) sau chiar formală (felul și calitatea compozițiilor variază mult, adeseori din cauza circumstanțelor), dar autorul posedă un anumit spectru tematic. În aparență, autorul se axează pe portretizarea unei lumi periferice (anchetă sociologică? exotism?), dar acesta este doar efectul alegerilor sale. La bază stă căutarea (deloc întâmplătoare a) aspectelor neobișnuite, stranii, absurde și, nu în ultimul rând, cinematice sau teatrale ale lucrurilor și – ale oamenilor (care nu sunt doar din păturile sociale cele mai de jos). Rezultatul, consideră Bogdan Ghiu în prefața albumului, este o artă ce revelează „imaginile oamenilor”. Mă simt nevoit să subscriu următoarelor cuvinte: „Viața nu poate fi suportată (…) dacă n-o transformăm spontan (…) în imagine, în spectacol, în dramaturgie, în rol, în monolog și în dialog interior cu lumea și cu noi înșine, iar pe noi înșine în niște personaje” (p. 8).

În loc de concluzie, țin să repet un lucru pe care l-am mai spus: Constanța are mult potențial pentru fotografie, dar, cu puține și încă puțin cunoscute excepții, lipsește un anumit „know-how” ideatic (căci avem fotografi buni din punct de vedere tehnic) care să imprime mize mai mari. Fotografiile sunt peste tot și de o transparență înșelătoare (abia treptat devenim conștienți de cât de multe lucruri se pot datora editării, efectelor) – de aceea, aș spune că artiști pot deveni cei care știu și vor să se folosească de acest mijloc în alte moduri…

 

 

[Este 2017 și sunt nevoit să revin cu anumite precizări necesare. Barabancea, când a lansat acest volum la Constanța, ne-a povestit despre unele dintre riscurile asumate și pățaniile prin care a trecut pentru a realiza fotografiile (unele deja șocante pentru publicul de rând, dar cu abordări care s-au încetățenit în fotografia contemporană de la Diane Arbus încoace, care fusese și ea, la vremea respectivă, acuzată că fotografiile sale nu ar face decât să dezumanizeze oamenii marginali pe care îi fotografiază), dar nu ne-a dezvăluit toate detaliile și impresia era că el a colaborat cu subiecții și că nu a abuzat de ei pentru profitul său de „artist”. Bogdan Ghiu a acceptat să prefațeze cartea și, deci, să-l legitimeze pe Barabancea ca artist în ideea că „artistul, „omul cu camera”, nu vrea să fure imagini și să fugă cu ele, să manipuleze și să exploateze umanul, ci să-l facă pe fiecare în parte să se simtă în largul său și să-și joace (…) propriul rol”. Se pare însă că Barabancea nu numai că ar fi regizat unele dintre gesturile pe care le comit persoanele din carte, dar îi mai și agresează pe cei care refuză să colaboreze cu acesta, care nu se lasă fotografiați. Cel puțin acest lucru reiese din trailer-ul la ultimul său album, „Sărutul”, în care fuge și lovește în diferite persoane dintre cele mai vulnerabile. Ținând cont și de diferitele ieșiri în privat și chiar în public ale lui Barabancea, nu pot decât să mă distanțez public de așa ceva. Artiști transgresivi au mai fost în istoria mai veche și recentă a artei (care este amorală de la un punct), dar accept să mai legitimez în vreun fel un asemenea ins imoral cu un cinism demn de o cauză mai bună. Că mulți dintre fotografii care l-au denunțat sunt morali până la a fi prea cuminți pentru a fi și interesanți din punct de vedere artistic – iată o ironie cruntă a realității.]

Despre Autor:

Yigru Zeltil

Lasă un comentariu