Chit că adesea sunt maniacă cu gramatica şi corectez în gând, fără să vreau, anumite lucruri pe care le aud în jur, nu prea mă împac şi nici nu îmi plac anumite reguli noi ale limbii române. Am aflat, acum doi ani, că nu mai scriem „binevenit”, ci „bine-venit”. Mi-am însuşit acest lucru, chiar dacă mai mult îmi place forma cu care am crescut. Discuţia cu „doi i” şi „doi de i” e veche. George Pruteanu, în pofida altor minţi riguroase, a spus că avem voie să încălcăm, în acest caz, regula cu prepoziţia „de” care leagă numeralele, de la douăzeci în sus, de substantiv, aşadar putem spune liniştiţi că „a luat doi de 4” sau că „viii se scrie cu trei de „i” în anumite cazuri”.

Mi-am însuşit şi „aşază”, nu „aşează”, „înşală”, nu „înşeală”. Deşi regula e din anii ’50, cu excepţiile de rigoare, cred că mulţi scriam şi poate încă scriem „aşează”. Biblioteca mea e plină de cărţi în care găsesc forma mai veche, găsim la poeţi contemporani aceeaşi formă, o găsim în reviste culturale, în reviste literare, în nenumărate reportaje, în titlurile unor articole din ziare naţionale, o găsim chiar în anumite manuale sau în textele unor oameni care au terminat Facultatea de Litere. Recunosc că mie însămi îmi place mai mult, fiind mai caldă, mai poetică, faţă de forma corectă care mi se pare oarecum abruptă.

Între timp, am aflat c-a apărut singularul „icră” şi că e corect „o colegă de-ale mele”. Sună oribil, precum efuziunile dezacordate şi mieroase ale lui Guţă sau Salam. Nici măcar explicaţia nu mă convinge, anume, faptul că ne referim la „o colegă dintre ale mele”. Voi spune în continuare „o colegă de-a mea”, pentru că este corect, dar, mai ales pentru că nu-mi zgârâie urechea, aşa cum se-ntâmplă cu cealaltă formă. George Pruteanu argumentează astfel:

„În pofida menţiunilor din unele lucrări (GA, 1966, I, 160; M. Avram, Gram. p.t., 1997, 173), opinia mea – în concordanţă cu uzul cultivat – este că forma corectă e un coleg de-al meu, şi nu un coleg de-ai mei. Argumentele sunt două. Primul, şi cel mai important, e că astfel se realizează distincţia între singular şi plural: un coleg de-al meu şi nişte colegi de-ai mei. E contra logicii ca la singular să fie aceeaşi formă ca la plural; de altfel, dacă-l folosim la singular, acel „ai mei” rămîne „în aer”, nu determină nimic: cine sunt „ai mei”? „un coleg” – e absurd. În al doilea rînd, se observă că acel „de” e complet desemantizat, e doar un cuvînt de „sprijin”, de legătură, fără niciun aport informaţional: sensul e absolut acelaşi ori spunem un coleg al meu, ori spunem un coleg de-al meu. De aceea recomand formele: un coleg de-al meu, o colegă de-a mea, doi colegi de-ai mei, două colege de-ale mele.”

Mică, învăţam gramatica bombănind, mama fiind profesoară de română. O învăţam şi o blamam totodată, pentru că nu mai ştiam cum e corect. Alexandru Graur spunea ceva, la şcoală, profesoara ne spunea altceva, iar eu o corectam după cum învăţasem acasă. Însă întram într-o ceaţă şi mai mare când auzeam că şi marii lingvişti, nu doar profesorii, au păreri diferite în anumite chichiţe. Încet-încet, ajuns-am să corectez în minte spusele oamenilor: „veniseşi”, nu „venisei”, „pe care”, nu „care”, „doar”, nu „decât”, „ca politician”, nu „ca şi politician” etc, încât mi-e teamă uneori să nu mă ia valul şi să spun cu voce tare, căci poate mulţi preiau inconştient din juru-le, chiar dacă ştiu cum e corect. Nu m-ar mira însă ca anumite greşeli să devină reguli. „Mai mult ca perfectul”, la persoana a II-a singular, rareori îl aud precum ar trebui, probabil că, peste 10 ani, nu va mai fi corect „învăţaseşi”, ci „învăţasei”, precum greşesc mai toţi acum.

Matematica era exactă, teoremele rămâneau aceleaşi, depinzând de spaţiile pe care le cutreieram, totul era gândire, logică şi, peste toate, frumuseţea modului în care ideile se legau, ajungând astfel spre mult râvnitul Q.E.D. Faptul că printr-un punct exterior unei drepte se pot duce mai multe paralele sau nu se poate duce vreuna, precum în geometria lobachevskiană, respectiv în geometria riemanniană, nu m-a făcut să condamn matematica, ci, din contră, mi-a sporit interesul, toate acestea ducându-mă prin spaţii metafizice, fiind geometrii ce depăşesc cadrul euclidian pe care, vorba aceea, îl vedem cu ochii.

Totuşi, greşelile elementare de gramatică, nu mă refer la cele de fineţe sau la noile schimbări, logice sau ilogice, care tot apar, spun multe despre omul care scrie sau care vorbeşte incorect. Nu intră în discuţie oamenii în vârstă, oameni care poate nu au apucat să termine şcoala, căci erau alte vremuri. Nu pun gramatica în faţa omeniei. Am întâlnit atâţia bătrâni minunaţi, cu 4 sau 7 clase, adevărate izvoare de înţelepciune.
Însă, când vezi că un om tânăr, un om al zilelor noastre, nu pune cratime sau le pune greşit, când vezi că nu ştie să scrie verbul „a fi” sau verbul „a şti” la diferite moduri sau timpuri, pe lângă faptul că e lesne de imaginat că nu citeşte, e şi semnul clar al unei somnolenţe, al unei legumizări mentale.