Moto:

„Crăciunul vine pe un cal alb, după ce cântă cocoşii de trei ori. Crăciunul e un moşneag” (Tomnatec, Ardeal).

Sărbătorile Crăciunului au proslăvit încă de la Facerea Lumii pe un zeu (Dumnezeu) arhetipal, pe Moşul-Strămoşul,  Tatăl Atoatefăuritorul în ipostaza de creator al lumii şi luminătorilor lumii, soarele şi luna care, mai ales la solstiţiul de iarnă atunci când soarele se reîntoarce (renaşte) în emisfera boreală şi lumina creşte se făcea perceput. Simbolismul butucului de Crăciun arzând toată noaptea, al roţilor de foc sau al colacului precreştin, numit Crăciun, exprimau veneraţia luminii şi a soarelui dătător de viaţă. Substitut al Zeului mort, specific civilizaţiei lemnului, trunchiul de stejar ars pe vatră în noaptea de 24/25 decembrie, simboliza moartea anuală a Zeului autohton Crăciun, care însă renăştea prin ritul funerar de incinerare specific geto-dacilor, înainte de creştinare şi se asocia cu lumina care renaşte prin simbolurile soarelui, focului sau cercului.

Resfinţite de religia creştină prin prăznuirea la 25 decembrie a Naşterii Fiului, sărbătorile Crăciunului vin cu un întreg complex de reprezentări arhaice care consolidează relaţia dintre om şi Divinitate. În centrul legendelor autohtone privind naşterea lui Iisus Hristos se află Fecioara Maria sau Maica Domnului care, alungată de peste tot, găseşte loc să nască Pruncul sfânt în staulul lui Moş Crăciun. Simbolul Naşterii este evocat şi de „Steaua” cu care merg copiii români la colindat din ziua de Crăciun până la Bobotează: o stea mare, din lemn, împodobită cu hârtie colorată şi crenguţe de brad sau vâsc, pe care este lipită, de obicei, o iconiţă cu Maica Domnului şi Pruncul.

În unele legende Moş Crăciun este cioban la turmele lui Crăciun, ceea ce explică numeroasele colinde precreştine care au ca motiv moartea păstorului mioritic.

Colindatul deschide ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor Anului Nou. El începe în seara de ajun şi ţine în unele locuri până la Bobotează. Denumirea colindelor vine de la kalendele romane, dar kalendae are la bază verbul latin calare (= a vesti), sens păstrat în colindele noastre care vestesc sărbătoarea iar folcloristul P. Caraman a emis ipoteza originii colindatului la români în obiceiurile de substrat ale geto-dacilor. La colindat participă tot satul tradiţional, deşi efectiv colindă doar copii şi flăcăii constituţi în cete, bărbaţii până la o anumită vârstă, mai nou însă şi fetele şi femeile, mai cu seamă în spaţiile urbane. Odinioară, ceata ca entitate constituită reprezenta întreaga colectivitate, după cum fiecare casă era o entitate a comunităţii. Ceata ura în numele tuturor, fiecăruia, propiţiind belşug întregii comunităţi. Intrând în ceată, tânărul trecea în rândul flăcăilor. La jocurile ciclului de Anul Nou fetele intrau în horă, iar în timpul colindatului şi al petrecerilor se definitivau sau se iniţiau nunţile câşlegilor viitoare.

Colindele nu se învăţa prin memorizare ci se preluau şi se transmiteau din generaţie în generaţie poezia, melodia, costumaţia şi desfăşurarea tematică a obiceiurilor. Caracterul ceremonial al repertoriului impunea respectarea tradiţiei. Cuprinzând o largă arie tematică, laică sau religioasă colindele sunt circumscrise riturilor de propiţiere. În opinia lui M. Coman, „urările tradiţionale, cu vechi rădăcini magice au menirea de a conjura forţele cosmosului ca să protejeze indivizii şi colectivitatea şi să le aducă tot binele dorit” iar măştile folosite „reprezintă diferite figuri benefice sau malefice, care, într-un fel sau altul au contribuit la drama cosmică a sfârşitului unei etape şi a începerii alteia noi. Măştile sărbătorilor de iarnă trimit fie la evenimente cosmogonice – Ţurca şi Capra -, fie la ipostaze ale duhurilor subterane – precum măştile compozite de moşi, babe, urâţi etc” (Mihai Coman, Introducere în Antropologia culturală: mitul şi ritul, pp. 168 – 169). În unele sate, feciorii se travestesc în tot felul de „măşti” de astă dată umane (antropomorfe), îşi dau cu funingine sau cu făină pe obraz sau se deghizează în femei, şi fac gălăgie pe uliţele satului, bătând din fiare (coase, căldări, tinichele) pentru a alunga sufletele celor morţi, deoarece în cele 12 zile cerurile sunt deschise şi pot veni pe pământ.

Există credinţa că cele 12 zile de la Crăciun încolo reprezintă anul şi că aşa cum vor fi acele zile vor fi lunile de peste an. Ziua întâi de Crăciun reprezintă nu numai luna ianuarie, ci anul întreg, încât este considerată o zi cu dublă valoare prezicătoare.

Aliment sacru preparat din aluat dospit de femeile curate, colacul de Crăciun era mâncat ritualic la ospăţul din această zi, dăruit colindătorilor şi împărţit ca pomană pentru sufletele morţilor. Copt în diferite forme: de cerc, potcoavă şi stea, închipuind Luna, Soarele sau stelele, de păpuşă sau cifra 8 ca reprezentare a trupului antropomorf al divinităţii, de diferite animale şi păsări sacre (taur, pupăză), Crăciunelul se păstra până la Mucenici (anul nou agrar) când se punea în coarnele boilor sau ale plugului. Finii mergeau la naşi cu daruri, unde printre alte alimente se ducea şi „colacul naşului”, care era uns cu miere de albine pentru ca finii „să le arate cât de mult îi iubesc”…