Dintre toate lunile anului, decembrie e cea mai bogată în sărbători ritualice şi elemente simbolice care îşi au sorgintea fie în religie, fie în mitologie sau folclor. Numele lunii provine din latinescul decem, zece, deoarece era a zecea lună în calendarul roman.  Se numeşte popular Undrea, denumire  derivată de la Andrea, Andrei, sfântul creştinătăţii româneşti,  sărbătorit în 30 noiembrie.

Dominată de multiple constructe ritualice, decembrie este o lună de post, a purificării în aşteptarea Crăciunului, ceea ce ne situează în plin rit de profilaxie şi purificare sau de protejare (apotropaic) în care dominante sunt interdicţiile, fie de a nu munci în timpul sărbătorilor de peste lună şi de a nu consuma anumite alimente, fie de a nu executa anumite munci care vizează apărarea de diferite animale sau sporirea bunăstării în gospodărie.

În spaţiul românesc obiceiurile de iarnă încep cu sărbătoarea Sfântului Nicolae (Sanctus Nicolaus), numit în popor şi Sân’ Nicoară. Sărbătoarea zilei de 6 decembrie se leagă potrivit unor cercetători de data morţii  Sfântului Nicolae, celebrată atât de către Biserica Ortodoxă cât şi de cea Catolică, în timp ce alţii consideră că este legată de data vedeniei lui Constantin cel Mare, când Sfântul Nicolae i s-ar fi arătat în vis lui cerându-i să-i ierte pe trei ostaşi osândiţi la moarte.

În noaptea dinspre 5 spre 6 decembrie, copiii îşi pun ghetele la geam sau lângă uşă în aşteptarea moşului care le va umple de daruri sau le va lăsa celor care nu au fost cuminţi o nuieluşă.  În tradiţia populară,  nuiaua Sfântului Nicolae trebuie să fie una de măr, iar daca aceasta, pusă în apă, va înflori până la Naşterea Domnului, însemnă că sfântul a mijlocit pentru iertarea celui căruia i-au înmugurit pe crenguţă flori albe.

În tradiţiile româneşti apare fie pe un cal alb, aluzie la prima zăpadă care cade în luna decembrie ori, dacă de ziua lui nu ninge se zice că „a întinerit Sf. Nicolae”, deoarece prima zăpadă care ar cădea este când îşi scutură moş Nicoară barba lui mare şi albă.

Figura lui Sf. Nicolae e ambivalentă şi contradictorie. Pe de o parte, păzeşte Soarele care încearcă să se refugieze pe lângă el, spre tărâmurile de miazănoapte, pentru a lăsa lumea fără căldură şi lumină; este iscoadă a diavolului, pe da alta stăpâneşte apele în calitate de patron al corăbierilor pe care îi salvează de la înec; apără soldaţii în război, motiv pentru care aceştia îl invocă în timpul luptelor; ajută văduvele, orfanii şi fetele sărace. De asemenea se crede că a ferit corabia lui Noe de apele potopului.

Dintre minunile săvârşite de Sf. Nicolae, a rămas legendară povestea celor trei surori, fiice ale unui nobil sărac care nu se puteau mărita datorită situaţiei financiare precare a familiei. Se spune că Nicolae, ajuns episcop, la vremea când fata cea mare a ajuns la vârsta măritişului, a lăsat noaptea, la uşa casei nobilului, un săculeţ cu aur. Povestea s-a repetat întocmai şi când a venit sorocul maritişului pentru celelalte două fete. Când i-a venit vremea celei de-a treia copile, nobilul a stat de pază pentru a afla cine era cel care le-a făcut bine fetelor sale şi l-a văzut pe Sfântul Nicolae care s-a urcat pe acoperiş şi a dat drumul săculeţului prin hornul casei, într-o şosetă pusă la uscat, motiv pentru care a apărut obiceiul agăţării şosetelor de şemineu.

Tot de Sfântul Nicolae se constituie cetele de colindători care îşi încep pregătirile pentru urările dintre Crăciun şi Bobotează. Atunci se fixau persoanele care intrau în ceată, îşi alegeau conducătorii,  un stegar, un colcer (care avea în grijă alimentele), un crâşmar, un casier. Între Sf. Neculae şi Crăciun (6—24 decembrie) activitatea cetelor se reducea, în genere, la pregătiri, dar acestea erau destul de multe şi de intense. În acest interval, cetele îşi căutau o gazdă (sediul), învăţau colindele, angajau lăutari, făceau masca caprei, făceau steagul, cumpărau băutură, procurau lemne pentru foc, îşi puneau la punct îmbrăcămintea şi mai ales podoabele etc. Cetele frecventau în acest timp şi şezătorile de fete (casele în care se strângeau fetele seara pentru tors), nu numai pentru a dansa şi petrece (cu glume, povestiri, cântece, jocuri), ci şi pentru a obţine concursul fetelor, care de obicei le împrumutau basmale şi panglici necesare caprei şi confecţionau steagul.