Sunt fumătoare. Intenţionez a mă lăsa de fumat, dar de încearcă cineva a-mi impune să nu mai fumez, în clipa următoare, mi-aprind o ţigară. Dacă mă las, va fi prin lucru asupra mentalului meu, va fi prin voinţa mea, va fi decizia mea, nicidecum prin interzicere sau prin fluturarea efectelor nocive ale fumatului prin faţa ochilor.

Ce vor face profesorii fumători? Se vor duce nervoşi la oră, cu gândul la ţigară? Ce vor face chirurgii fumători? Le va tremura mâna cu gândul la un fum? Mi-amintesc cum un chirurg, bun de altfel, mi-a mărturisit că înainte de operaţie, trebuie să fumeze musai o ţigară.

Cum taman puşcăriaşii au voie? Cu ce îi afectează pe alţi oameni faptul că în fiecare şcoală există o cameră separată, numită fumoar, de unde fumul nu pătrunde la elevi? Mai ales că ţigările se sting singure acum, nu poate fi vorba de incendiu. După toată tragedia de la Colectiv, fix legea aceasta trebuia votată, aici era buba, în timp ce lucrurile cu adevărat grave persistă. În altă ordine de idei, chiar nu cred că le pasă de sănatatea noastră, cât timp mâncăm o roşie fadă, ardei de sticlă, pâine cu diverse substanţe toxice, atât timp cât în spitale găsim şoareci şi gândaci, atât timp cât mentalul ne e bombardat de minciunile lor, de emisiunile jalnice de la Tv, atât timp cât salariul unui cercetător ştiinţific e cât al unei femei de serviciu. Dar ce facem cu poluarea de la maşini sau cu despăduririle criminale, ce facem cu cianurile care otrăvesc natura şi, implicit, pe noi, oamenii?

Ce facem cu incultura crasă care omoară spiritul şi care se răspândeşte mai ceva ca scabia, ce facem cu puii îndopaţi cu antibiotice, cu fructele injectate, cu toată gama de E-uri cancerigene, cu glutenul modificat genetic şi cu atâtea altele denaturate?

Nu vreau să fiu înţeleasă greşit. Nu fac apologia fumatului, sunt de acord că nefumătorii trebuie respectaţi, dar nu văd de ce nu ar putea exista şi spaţii speciale pentru fumători. Nu pricep înverşunarea unor nefumători, oameni foarte puri, care nici cu gândul nu deranjează pe alţii, dar care devin agresivi, ridicând piatra, când tu nici măcar nu te gândeai să le sufli vreun fum în nas. Am senzaţia că fumătorii sunt priviţi ca nişte monştri ai societăţii sau ca nişte retardaţi, de către nişte oameni care-s pâinea lui Dumnezeu în iubirea şi grija lor, dar care nu se sfiesc să se bucure maliţios de faptul că fumătorii sunt marginalizaţi, că nu vor avea un spaţiu în care chiar nu i-ar afecta pe ceilalţi.

Eram prin Germania, acum vreo patru ani. Nu se fuma în restaurant, nu se fuma în hotel. Dar pe stradă, da. Vedeam femei elegante, în fuste şi cu taioare, care-şi aprindeau nonşalant ţigara în staţia de autobuz. Pentru prima dată, acolo, am fumat şi eu pe stradă, lucru pe care nu l-aş fi făcut în România.