Constanţa Noastră

Din Constanța de acum aproape două decenii

13059455_990550127697092_1330501603_n

Revizitând un număr din Pagini aurii de acum aproape două decenii (unul dintre numerele pe care le-am „citit” cu mare pasiune în copilărie, înainte să apară Google Earth…), mă frapează „constantele”, similitudinile (cel puțin „din avion”) dintre Constanța de atunci și cea de acum. Au fost și multe schimbări, dar mi-a venit greu să imaginez o Constanță fără parcul Tăbăcărie (de exemplu).

Au apărut și cartiere noi în aceste decenii, dar nu s-a extins foarte tare pe orizontală orașul. O singură dată s-a modernizat vizibil RATC-ul. „Troleul” este încă folosit ocazional ca un cuvânt, dar troleibuzele au fost înlocuite de autobuze. Garajele, grădinile separate de blocuri ori case și, nu în ultimul rând, zonele de maidan au cam dispărut. Nu mai ai cum să bați mingea printre atâtea parcări, ca să nu mai zic de blocurile actuale înghesuite printre și în fața blocurilor „vechi”.

Am prins perioada în care încă exista câmp între Energia (unde acum poți să te crezi un „stalker” în Cernobâl) și Coiciu (care se oprea cam pe la stația Orizont). De la Tomis 3 luam tramvaiul până la Institutul de Marină (sau „Catanga”), îmi plăcea să văd în vale o bună parte din aglomerația urbană numită Constanța, e o priveliște care mă captivează și astăzi (dacă aș avea mai des ocazia de a ajunge pe Soveja, pe la Eden…).

Îmi vizitam unchii și mătușile, care stau și astăzi la casă, atâta doar că nu a mai rămas aproape nimic din grădina foarte lungă pe care o aveau, unde mă avântam până la capăt, vânam gândaci de Colorado sau savuram curcubeul limitat al roșiilor… De la parterul blocului în care locuiesc și astăzi nu se poate vedea mare lucru, așa că doar de-acolo puteam să urmăresc integral și necenzurat apusul de soare, cocoțându-mă pe un ciot de plop. Nici asta nu pot să fac acum – s-a construit un bloc modern la câțiva metri de poarta grădinii… sau a ceea ce a mai rămas din grădină. Mergând ieri cu 312-le, am fost surprins să mai recunosc unele din casele pe care le vedeam și-atunci pe Baba Novac, ba chiar și o aplică galbenă „Camel” care a supraviețuit într-o curte…

Mi-au plăcut de mic copil plimbările prin oraș, amestecul în mulțime, navigarea prin spații comerciale. „Mamaia” Jeni din Coiciu încă vindea legume în piața Griviței, așa că mergeam cu troleul până la Tomis Mall și o luam pe strada Griviței până la „bazar”, printre agroalimentare, mase plastice, patiserii… Tot pe strada Griviței, care se intersecta și cu o străduță numită Ilarie Voronca (avea să devină unul dintre poeții mei preferați, dar nici măcar nu bănuiam că îmi va spune în viitorul numele său), se afla, dacă nu mă înșel, firma Plasty Prod. Sigla lor mă fascina, nu auzisem încă de Picasso, de pictura cubistă… Sunt convins acum că am ajuns să înțeleg și intuitiv artele (post)moderne datorită acestor plimbări juvenile prin galeriile comerciale (alte exemple: fostul Mondial de pe bulevardul Mamaia, piața Roșu ori fostele spații din actuala hală Elvila de lângă Carrefour), ca să nu mai zic de revistele de arhitectură și design interior…

Revenind la Constanța „mea”, îmi plăcea și orizontalitatea vechiului parc Tăbăcărie, chiar și zgomotul (devenit treptat asurzitor) Satului de Vacanță, oborul cu adevărat pestriț și aglomerat de pe Variantă… Înainte de a avea culori stridente de Miami, stațiunea Mamaia mi se părea prea departe pentru a merita efortul de a trece bulevardul, dar ajungeam cel puțin până în piațeta Perla, unde existau mai multe fântâni (inclusiv lângă Cleopatra, unde este acum o pistă de karting), iar acum nu mai există niciuna. Petecul de iarbă de lângă hotelul Perla încă se mai inundă, încă mai pot privi libelule… dar, în rest, zona este acum funcționalizată aproape la maxim. Singura mea consolare este că, de când cu plajele de „hipsteri” de-acolo, am ajuns să experimentez și zona Mamaia Nord, nu ajungeam des nici măcar la Butoaie.

Abia îmi mai amintesc când mă ducea bunicul în Palas, pe la calea ferată. Mai bine îmi amintesc de puținele ocazii în care am intrat în ambițiosul Gima, de cum priveam insectele mai atrase de portocaliul strident al clădirii decât clienții de mall… În fine, îmi plăcea să-l vizitez în Palazu Mare pe unchiul Romeo, cândva bucătar de succes, pe-atunci proprietar de butic la „șosea”, o prezență familiară pentru șoferii de 3 sau de „microbuz”. A murit acum câțiva ani de cancer; mătușa mea, ajunsă văduvă, a fost deposedată de moștenire, forțată să se întoarcă în casa părintească din Coiciu. Dar pe-atunci eram cu toții bucuroși, iar mie îmi plăcea să trăiesc cât pentru o după-amiază de duminică aproape „ca la țară”.

Unchiul Romeo mă ducea până la capăt de linie, printre „vila Kent” și alte case de „barosani”, ca să ajungem la malul (deja poluat al) lacului Siutghiol, acolo unde de-abia mai poți să ajungi în vreun fel, că tot dai nas în nas cu „proprietăți private” (sau măcar de câini gata să-și apere teritoriul). Visam la un loc pe undeva prin Faleză Nord (mai bine Tataia sau La 3 Papuci decât plaja Modern, deși mă amuzau „creionul” sau „OZN”-ul, cum botezasem Pălăria lui Neagoe), acum mă îndoiesc că voi apuca să locuiesc undeva de unde pot vedea măcar o geană de mare de la fereastră. Am experimentat Tomis Plus-ul pentru câteva zile, dar m-a trezit realitatea destul de repede…

 

P.S. Cine își mai amintește de gigantică librărie Eminescu din fața magazinului Tomis sau de lunga cofetărie Crizantema de Aur de lângă piața Unirii? ș.a.m.d.

Despre Autor:

Yigru Zeltil

Lasă un comentariu