Cultură

În drum spre Constantinopol…

Pe la sfârșitul lui 1848, în drum spre Constantinopol, trecând prin Balcani, Nicolae Bălcescu îi scria lui Ion Ghica (reprezentant oficial al guvernului provizoriu al Țării Românești pe lângă Poarta Otomană): „După mine, socot că acești vlahi ne vor prinde bine odată și odată, acolo unde sunt. De ai putea, trimite un om zdravăn acolo, ca să ne facă raport asupra stării morale și politice a lor…”.

Se pare că Bălcescu, chiar dacă revoluția din 1848 fusese înăbușită, descoperind această populație, și-a făcut planuri de viitor pentru politica externă a Țării Românești. Omul a gândit în perspectivă, nu glumă! O să vedeți.

E de reținut că de prin 1843 (când înființează societatea secretă Frăția, alături de Ion Ghica și Christian Tell) până în 1848, când se implică în revoluția Franceză (de unde se și inspiră pentru revoluția din Țara Românească din același an) el călătorește prin locurile locuite de români: Țara Românească, Moldova, Transilvania și Bucovina.

Să trecem la Ion Ghica, rămas în exil la Stambul (denumire din vechile texte românești) și numit de autoritățile otomane Bei al Samosului până în 1859, când e chemat de Alexandru Ioan Cuza după unirea Moldovei cu Țara Românească.

Chiar dacă se afla în exil, el nu uită de corespondența cu Bălcescu și-n sfârșit găsește omul potrivit. Este vorba de un alt exilat, Dimitrie Bolintineanu (născut la Bolintin Vale, educat la București și Paris) căruia Poarta nu i-a permis intrarea în țară în 1855, pe motiv că fusese revoluționar la 1848. Cum l-a găsit nu e greu de dedus: acesta fusese racolat cu ani în urmă în societatea Frăția, însă altceva e cu totul interesant. După spusele lui: „ dacă Valahia fusese patria maicii mele, Macedonia fusese aceea a părintelui meu” (macedoneanul Enache Cosmad). Iar Nicolae Iorga: “Părinții lui nu sunt nici vechi moldoveni, nici vechi munteni, nici vechi ardeleni, ci dintr-o familie venită din Balcani, se pare, așezată de curând în țară…”. Chiar interesantă alegerea lui Ghica, mai interesant este ca până la calatoria lui Bălcescu, nici un membru al Frăției nu și-a pus problema existenței vlahilor din Balcani (am zis mai sus pe unde umbla Bălcescu după români; iar Ghica nu își aduce aminte decât în memoriile sale de o întâlnire cu 11 ani înainte de momentul 1848 cu ambasadorul Greciei la Paris, care se pare că îi vorbise în limba vlahilor din Balcani). Așadar, în urma discuțiilor cu Ghica din Constantinopol (a ajuns și pe acolo, apoi prin Palestina, Egipt etc) ajunge și-n Macedonia (chiar dacă tatăl lui se trăgea de acolo el nu călcase niciodată prin teritoriile astea), pentru a vedea “starea morală și politică” a locuitorilor.

În țară, Bolintineanu, se întoarce în 1858, însă până în 1863 nu publică nimic despre Macedonia și locuitorii ei, ci doar poezii, romane, legende și basme. Până la publicarea volumului dedicat Macedoniei, în 1863, voi enumera câteva acțiuni care starnesc interesul.

În anul revenirii întemeiază împreună cu poetul H. Granada, originar din Mețovo, ziarul Dâmbovița. În 1859 D. Cozacovici publică un apel către toți “vlahii” (nu valahii) din Principate (existau vlahi aici, veniți și stabiliți pentru comerț, așa cum existau în Pesta, Buda sau Viena), chemându-i să se organizeze în vederea întemeierii de școli în Balcani (un alt aspect de reținut, ce o să se învețe în școli). În 1860 același Cozacovici întemeiază primul comitet macedo-român, iar Costache Negri (noul reprezentant al Principatelor Unite la Constantinopol) trimite prima adresă către Poartă, referitoare la îmbunătățirea situației minorității.

Bun, se pare că reprezentanții politici al Principatelor fac o adresă oficială către Constantinopol, referitoare la minorități, fără să consulte niciun reprezentant al minorităților din Macedonia.

Deja, în 1862 și 1863, apar două manifeste program ale comitetului macedo-român, cu membrii de mai sus, în care se specifică, printre altele, “să fie aduși tineri în România la studiu”, să se finanțeze din fondurile bisericii cultele din Tesalia, Macedonia, Epir și Turcia. Iar cireașa de pe tort, în al doilea manifest se spune: “toate cele 14 milioane de români având o singură limbă cultă, care nu poate fi alta decât cea din Dacia Traiana, care a ajuns să rivalizeze la frumusețe cu limba italiană”.

Așadar la 1863, când încă n-aveau nici un studiu privind limba vorbită de locuitorii Macedoniei, nici un studiu privind efectiv locuitorii acestei regiuni din Balcani, se consideră că limba română trebuie să fie limba cultă a acestor locuitori. Trebuie să specific că standardizarea limbii române s-a facut în anul 1866, după 3 ani de la manifest, în anul în care s-a format și Academia Română.

Revenind la 1863, era momentul ca Bolintineanu, să-și publice “Călătorii la românii din Macedonia”, săracii oameni, cei din Macedonia, încă nu știau că sunt români prin anul ăla. Ce trebuia reținut din volumul lui de călătorii era că “românii din Macedonia nu sunt greci, sunt români: trebuie să fie…” și “cee ce credem noi că toți acești români ar trebui să facă, este de a-și păstra cu sfințenie limba și datinile române”. Deci limba celor din Macedonia, săraca, era incultă. Fără să se menționeze nicăieri că ei nu cunoșteau de fapt limba română. Iar pe la 1863, când s-au publicat volumul și manifestul, nu exista noțiunea de dialect al limbii române, nu? La 1863 se pusese deja ștampila de români și limba română, în
urma unei călătorii a unui om născut în Țara Românească. Foarte vizionari pașoptiștii, însăși Principatele Moldovei și Țării Românești încep să se numească România abia peste trei ani.

Pe la 1864 deja se deschidea prima școală românească din Turcia, la Tarnovo, de către D. Atanasescu, care auzind în 1860 de apelul lui Cozacovici vine în 1861 în București să învețe limba română (pe care n-o știa). Timp de 3 ani învață limba română la liceul Matei Basarab, apoi pleacă să deschidă școala după aprobarea lui Cuza, fiindu-i asigurat și un salariu (între noi fie vorba pentru asta și venise, pentru că în manifestul citit se specificau și beneficiile materiale, iar el o ducea din ce în ce mai rău în meseria de croitor la Constantinopol; asta ca să eliminăm din start orice discurs pueril naționalist cum că a venit dintr-un îndemn patriotic de orice formă).

Marea problemă a acestor școli românești în Balcani, pe teritoriile locuite de acești vlahi, a fost că în afara doar primului an de la înființarea școlilor, când s-a predat într-o anumită măsură și limba localnicilor vlahi, s-a predat doar în limba română. Școlile, fiind după cum a dovedit istoria mai tarziu, o bună pepinieră de intelectuali români, pentru statul Român, ei nefiind în stare (chiar dacă au încercat) să cultive cultura și limba sau dialectul local al strămoșilor lor.

Printre locuitorii actuali, vlahi (să rămânem momentan la denumirea asta), ai Balcanilor, situația limbii lor străvechi este dezastruoasă (că vorbim de Albania, Macedonia sau Grecia) iar a limbii române printre ei este pur și simplu inexistentă. Iar pentru cei veniți în România, în urma altei povești istorice, este la fel de dezastruoasă, în ceea ce priveste cunoașterea limbii\dialectului strămoșesc, dar excelentă în limba română. Așadar, din această poveste a ieșit învingătoare doar limba română. Dacă e corect sau nu, fiecare să decidă.

În prezent, Neagu Djuvara conchide: „Interesul pe care România l-a arătat de la Cuza Vodă încoace, cu ministrul său Dimitrie Bolintineanu (el însuși de origine aromână) acestor frați îndepărtați, a luat probabil o cale greșită: s-au deschis și întreținut în regiunile locuite de aromâni – mai întâi în Turcia, apoi în țările succesoare, Grecia, Bulgaria, Albania – zeci de școli și licee, unde s-a predat însă în româna noastră, nu în dialectul local, ceea ce a produs un rezultat diametral opus celui dorit: absolvenții școlilor românești, în loc să întărească comunitatea lor, s-au dovedit inadaptabili mediului local și deci, doar buni de emigrare în România”. […] „Dacă nu se reușește să se impună statelor din zonă, foarte curând, școli sau clase cu predare în aromână, limba care a rezistat pe acele meleaguri mai bine de două mii de ani se va stinge de tot, sub ochii noștri”. Maestre, o completare: „dialectul local” sau „limba” la care faceți dumneavoastră referire trebuie să se impună și statului România, nu doar statelor din zonă. „Aromânii” de aici sunt în același pericol.

Acest “drum spre Constantinopol” a vrut să arate cum au fost descoperiți armânii din Balcani. Că, da, acei vlahi sunt armânii, aromânii, machidonii din ziua de azi, din Dobrogea și din România. Ei sunt rezultatul acestui “drum spre Constantinopol”.

Trifon, Nicolas. (2012). Aromânii pretutindeni, nicăieri – Cartier
Djuvara, Neagu. (2013). O scurtă istorie a ilustrată a românilor – Humanitas

Despre Autor:

Lasă un comentariu