O anecdotă spunea că, prin anii 90 sau 2000, pe o stradă din Tomis Nord s-ar fi văzut o vreme un perete de bloc vopsit în negru și s-ar fi crezut că este vorba de niște… „sataniști”. „Făptașul” însă era nimeni altul decât Gili Mocanu*. Dar exact o astfel de interpretare este ceea ce ar provoca în fața foarte multor oameni proiectele lui Gili Mocanu, dintre care unele ar putea însă provoca la fel de ușor o reacție diametral similară: aceea că avem de-a face doar cu o „artă șarlatană”, o „artă leneșă”, goală de semnificație, „experimentalism steril” etc. Adevărul e undeva la mijloc, deși suntem nevoiți să renunțăm și la această dihotomie (adevărat/fals).

Gili e ceva de speriat: ne „bombardează” de câțiva ani cu proiectul muzical Somnoroase Păsărele (împreună cu Elena Album, venită de asemenea din zona artelor vizuale), după ce soarta capricioasă a volumului „sport” (compresat, tipărit în puține exemplare și lipsit de distribuție în 2005) pare să-l fi descurajat în ceea ce privește scrisul. A publicat în 2008 un experiment textual și vizual în egală măsură („Lih”), a figurat cu poeme în „Dosarele cenaclului Euridice” și în „Generația 2000”, antologia lui Marin Mincu (care îl prezintă ca „pictor deja impus”), câteva texte răzlețe se pot găsi și în mai vechile numere ale revistei Tomis (unul dintre aceste poeme, „new york city”, începe astfel: „Dublul de metal care zâmbește, asta mă caracterizează”), dar multe poeme au rămas în cărțile sale samizdat rătăcite prin Constanța și știe cine pe unde. Așa că latura de „artist plastic” a lui Gili nu spune toată povestea: suntem nevoiți să devenim… „lăturalnici” pentru a căpăta imaginea unui ansamblu.

Un ansamblu (asamblaj**) reunit la limită de o serie de „gene” estetice și de manevre, căci are altminteri un caracter vizibil eterogen. Într-un deceniu și jumătate, Gili Mocanu a expus „de toate”: de la blocuri ceaușiste redate „pop” și „dricuri” strident colorate până la abstracțiune geometrică („pură” și „impură”), ba chiar și niște peisaje marine (care ar fi romantice dacă le-ai scoate din context). „Regimul” său de semne este însă coerent într-un mod de precis: autorul insolitează și creează contexte neverosimile, ce ar putea fi (dacă n-au fost deja) citite ca ficțiuni despre lumi distopice de carton și pânză (mai ales pânză, căci aceasta este cea mai încărcată de istorie în arta occidentală), detașează și reciclează cu o permanentă distanțare ironică semnele violenței de-a lungul istoriei (o istorie ca și evacuată din aceste lucrări, înlocuită cu embleme estetice). Ceva arhaic (sau care ține cel puțin de inconștient) răbufnește în acest registru (ultra)modern.

*

Reproducând lucrări realizate în dublu exemplar – de la „Ferma” (2001) până la „Avan”/„Retro” (feb. 2015), dar nu într-o ordine cronologică –, „Dublul” este un catalog publicat de Art Encounters Foundation și H’art Gallery și sprijinit de Fundația MARe (Muzeul de Artă Recentă), apărut la scurtă vreme după ce Gili Mocanu a figurat în „Belvedere. Cincisprezece conversaţii cu artişti contemporani” (Adela Zorzini, editura Trei) și în „Dublă expunere” (coord. Roxana Gamarț, editura Trei)… deci putem avea certitudinea că Gili Mocanu este un artist cotat. De ce? Un răspuns în parte simplu: deși un „material vizual auto-suficient, hiper-estetizat, sterilizat” (așa cum susține și Silviu Pădurariu în prefața catalogului, „Natura duală sau copia copiei”), arta lui Gili are suport pentru nenumărate speculații, destul de multe interpretări și – în orice caz – obligă pe cineva ca mine să folosească o „trusă” vastă de cunoștințe, deși aș putea să mă las în voia stranietății acestor artefacte („artefapte”?). Apropo, ar fi utilă aici o discuție comparativă dintre Gili Mocanu și alți artiști (la fel de repede „canonizați”) dintre cei asociați cu aceeași „generație 2000”, dar nu acesta este momentul…

Invocarea lui Walter Benjamin și a celebrului eseu „Lucrarea de artă în epoca reproductibilității sale mecanice” reprezintă un loc comun, un clișeu pentru critica de artă, dar unul necesar în multe cazuri. Ei bine, nici cu teoria lui Benjamin – cu privire la mutația pe care a suferit-o pictura în secolul XIX/XX: picturile nu mai sunt în unic exemplar, realizat de către artist cu mâna lui și pentru care trebuie să faci „pelerinaje” în muzee/galerii (dacă nu ești un patron, un om cu putere financiară), ci ajung să fie reproduse oricum și oriunde, banalizate și susceptibile de a fi neînțelese sau receptate în alte moduri decât cele ale „inițiaților” – nu ajungi la Loteria Gili. Silviu Pădurariu ne dă destule indicii utile (Gili realizează „false copii”, „dubluri” care, alăturate pe câte-o pereche de pagini, „compun o imagine terță comună, unitar, cu o existență pur subiectivă”, adică un numitor comun reconstituit mental), dar ne aruncă printre ipoteze psihanaliste, notații însiropate cu poezie („Primul suflet a căzut în prima materie”) și trimiteri mai degrabă inexacte (unde „neoplasticism”?) și mai ales grosiere („În sfârșit, avem și latura poetică, de fond, care este totuși o poezie de tip neo-dadaist”). Dar să revenim la „chestiunea zilei”.

Cele două exemplare concrete ale fiecărei imagini-tip pot fi aproape identice („Lih Hil” din 2008), pot diferi (subtil) în ceea ce privește nuanța fundalului („Miez” din 2006), pot fi complementare într-un fel („Jumătate zvastică” din 2007) sau într-altul (punctele de vedere opuse asupra aceluiași obiect din „Ferma” sus-menționată), în unele cazuri ne putem imagina și alte orientări ale imaginii, și versiuni „în negativ”. Aproape fiecare diptic poartă același titlu, adeseori în deplină concordanță cu obiectul sau semnul vizual central pentru cele două lucrări (dar alteori într-o relație „tensionată” cu acesta), sau nu poartă un titlu, doar lucrările care compun „Vocala”/„Consoana” (2007) și „Avan”/„Retro” (2015) poartă titluri separate. Detalii deloc triviale, dacă stăm să ne gândim la cât de mult a speculat arta conceptuală ideea unei lucrări identice în concepție, felurită însă de la o execuție la alta (o execuție care putea să nu fie realizată de însuși autorul). „Răsfățat” în ultima vreme de către instituțiile americane, Wade Guyton expune „picturi” trase la imprimante ce tind să fie disfuncționale. Prin comparație, Gili Mocanu desenează ca un „cyborg”: preferând corsetul geometriei rigide, își lasă la momentul oportun și câte-o portiță spre „imperfecțiune”.

În mod simptomatic, puținele sale picturi mai apropiate de „pictural” provoacă tocmai efectul invers. Un diptic neintitulat cu delfini (2007) pare „frumos” la prima vedere, dar marea suspect de neagră îți alertează simțurile, ca și însuși fenomenul de dublură: efectul de „kitsch” provoacă astfel greață. Iar să-ți copiezi propria pictură „abstract-expresionistă” înseamnă să sfidezi tocmai concepția centrală acelui curent (ideea că „the action painting”, dicteul pictural ar trebui să fie cea mai autentică și mai inimitabilă emanație a artistului). Cu asta am încercat să discut mai concret ce ar putea însemna în cazul lui Gili „deconstrucția” (alt termen uzat și abuzat în critică). Sunt doar niște observații, asupra cărora ar trebui să revin cu altă ocazie.

Să vă zic să-l „iubiți pe Gili”? Nup. Să privești aceste reproduceri ale unor producții produse și reproduse poate fi „tripant”, dar la modul realmente rece și înfricoșător pe undeva. Înfricoșător este „neobișnuitul” și înfricoșătoare sunt disonanțele dintre nivelurile acestor imagini. În permanență suntem manipulați, astfel încât aceste opresive imagini ale libertății spirituale și ale opresiunii totodată (critica și „conținutul” care este criticat) nu pot decât eventual să ne „călească”. „Soare-timonă” (2007), „Familie” (2007: piramide cu câte patru pagode) sau „Personaj cu mască” (2013) sunt memorabile în concentrarea lor. Ceea ce face Gili poate să-ți rămână de o opacitate măcar în parte ireductibilă (și nu pretind aici că am „decriptat” tot ceea ce ar „trebui” să fie interpretat), dar e „ok” (ce înseamnă „ok”?). „Inițiatice” sau nu, provocările acestea merită tratate ca atare.

*Mugur Grosu îmi spune că nu a fost vorba de un întreg perete de bloc în negru, ci doar de o inscripție în negru sub balconul său – „Jedem das Seine”, adică „Fiecare-i pe cont propriu” (o sintagmă germană de origine latină folosită de la Luther încoace; au folosit-o și naziștii, așa că Burger King și Nokia au folosit-o literalmente pe barba lor…), este și titlul unui diptic din „Dublul”.

**Consacrată de către teoreticienii Deleuze și Guattari în „Mii de platouri”, noțiunea desemnează o sumă de „piese” sau bucăți strânse într-un singlu context – nu un „sistem”, ci o compilație (dacă vreți) sau – alt termen pe care cei doi îl folosesc – „corp fără organe”.

(Cei curioși îmi pot solicita volumul, mă pot contacta. Din câte știu, nu se (mai?) află în comerț și, oricum, ar avea un preț prohibitiv.)